Sergiu Dobre: În Lumina Biruinței

Învierea Fiului lui Dumnezeu, evenimentul decisiv al istoriei umane, nu are un caracter exclusiv dogmatic, nu este doar un aspect teoretic esenţial al creştinismului la care noi, cei născuţi din nou, suntem chemaţi să subscriem, nu reprezintă doar un aspect definitoriu şi determinant al creştinismului ci poartă cu sine şi o încărcătură impresionantă de semnificaţii deosebit de importante pentru viaţa creştină.

In acest sens doresc să atrag atenţia asupra uneia dintre aceste semnificaţii, şi anume asupra biruinţei, concept fundamental în abordarea învierii Mântuitorului. Biruinţa, prin înviere, a Fiului lui Dumnezeu, în lupta împotriva Diavolului şi a forţelor demonice, este indiscutabilă, însă ceea ce interesează în mod deosebit este impactul acesteia asupra fiecărui creştin.

Teza pe care o susţin în aceste câteva rânduri este că biruinţa lui Cristos garantează pentru fiecare creştin născut din nou o viaţă de biruinţă, inseparabil legată de promisiunea implicită (în învierea lui Cristos) şi explicită (în Sfânta Scriptură) a regenerării.

Sfânta Scriptură transmite în mod clar ideea unei renaşteri garantate de întâlnirea cu Cel Înviat, o renaştere la o viaţă plină de noi semnificaţii si oportunităţi. Scriind colosenilor in cap. 3:1-11, Apostolul Pavel doreşte ca aceştia să creadă în puterea Învierii Mântuitorului dar în acelaşi timp doreşte să-i facă conştienţi şi de potenţialul imens deschis de învierea acestuia spre o bunăstare spirituală fără precedent, pusă acum la dispoziţia tuturor! Secretul unei astfel de vieţi este prezentat colosenilor în cap.3:1-4, ideea transmisă în acest pasaj fiind clară: o viaţă de biruinţă prin înviere este accesibilă tuturor printr-o transformare radicală a modului de a gândi şi de a trăi.

Din perspectiva lui Cristos unirea credinciosului cu Sine în moartea şi învierea Sa reprezintă cheia ce deschide tezaurul vieţii de biruinţă. În momentul în care fiecare dintre noi îşi predă controlul asupra propriei existenţe în mâinile lui Cristos, suntem automat încorporaţi în moartea şi învierea Sa. Cu alte cuvinte, atunci când în mod conştient şi voluntar renunţăm la controlul asupra propriilor vieţi, punându-ne la dispoziţia lui Dumnezeu, devenim nu doar făpturi noi dar şi fiinţe victorioase în bătălia cosmică în care am intrat în urma păcatului originar. Odată identificat cu Cristos şi cu învierea Sa, fiecare creştin are şansa experimentării unei vieţi radical diferite de cea premergătoare naşterii din nou: o viaţă definită de putere şi biruinţă ce aduce cu sine un set nou de dorinţe, scopuri şi perspective, condiţionate radical de modelul cristic. Acesta este, fără îndoială, sensul cuvintelor Apostolului Pavel: “Dacă deci aţi înviat împreună cu Cristos, să umblaţi, după lucrurile de sus”.

Pavel a înţeles că fiecare dintre noi îşi modelează acţiunile în funcţie de modul propriu de gândire şi că, relativ inconştient, pasiunile inimii determină personalitatea individului. Apostolul a înţeles, de asemenea, că scopurile noastre majore, adesea nemărturisite, ne influenţează priorităţile (vezi cazul colosenilor, care cu siguranţă, la nivel declarativ, îl acceptaseră pe Cristos şi mântuirea Sa, însă mintea şi inima lor rămăseseră împotmolite în “lucrurile pământeşti”). Această mentalitate dualistă aduce cu sine consecinţe extrem de neplăcute asupra caracterului şi a vieţii multor creştini, reprezentând nu doar o cauză majoră a debilitării acestora dar şi a eşecului programatic al bisericii în societatea contemporană. Augustin afirma, în acest context: “Cristos nu are nici o valoare dacă nu are cea mai mare valoare!”

Trebuie să recunoaştem, măcar în sinea noastră, că mulţi venim la Cristos cu pachetul propriu de scopuri, planuri personale şi priorităţi solide la care nu suntem cu adevărat dispuşi să renunţăm. Pentru aceştia Cristos nu reprezintă decât ceva în plus, un bonus duhovnicesc, ceva ce nu strică unui status quo pe care îl îndrăgim nespus. După ce teoretic ne-am încredinţat Lui vieţile, am continuat să trăim ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic: ne animă aceleaşi convingeri (materialiste) despre viaţă, aceleaşi dorinţe (mult prea egoiste), aceleaşi atitudini (mult prea necreştinești). Suntem atât de bine adaptaţi acestei societăţi ultrasecularizate încât nu mai sesizăm ipocrizia convertirii noastre; privirea duhovnicească a multor creştini este declarativ aţintită în sus în timp ce verva şi vitalitatea lor se consumă, este investită, în cele de jos. Această struţo-cămilă spirituală, acest eşafodaj fals duhovnicesc, atât de şubred si de iluzoriu, trebuie, mai devreme sau mai târziu, să se prăbuşească peste cei ce, în mod iresponsabil, l-au clădit convinşi că mucavaua este noul beton. Singura soluţie pentru aceştia este recunoaşterea falsului pe care şi-au clădit identitatea de creştini şi transformarea radicală şi imediată, reorganizarea sistemului de valori şi priorităţi pe coordonatele biblice atât de clar devoalate de Pavel în epistolele sale.

Căutarea lucrurilor de sus trebuie să fie un gest instinctiv pentru creştinul născut din nou, biruitor prin asimilarea învierii Mântuitorului, indiferent de împrejurările în care acesta se găseşte la un moment dat sau de coordonatele existenţei sale. Un astfel de gest ar însemna nu doar apropierea condiţiei de creştin biruitor dar şi o recunoaştere vizibilă şi mărturisitoare a suveranităţii lui Dumnezeu şi a faptului că Lui îi aparţine Pământul şi tot ceea ce este pe el. Ca şi beneficiari, prin biruinţa învierii, ai Impărăţiei lui Dumnezeu, viaţa de acum trebuie să reflecte principiile Împărăţiei şi, pe cale de consecinţă, satisfacţia creştinului biruitor, al celui cu adevărat născut din nou, nu mai derivă din ceea ce gustă, atinge sau simte, securitatea lui nu îi mai este oferită de poziţie, popularitate sau de cei ce îi populează existenţa.  O ancorare în astfel de lucruri nu ar face decât să perpetueze un angst existenţial total impropriu fiilor lui Dumnezeu, dar, vai, atât de prezent în viaţa multor creştini nominali.

Un celebru savant englez, Francis Bacon, afirma la un moment dat: “…majoritatea lucrurilor care ne întristează sunt negări ale unor dorinţe de care foarte uşor ne putem lipsi”. Iată, într-o simplă propoziţie, explicaţia atitudinii triste, încruntate, mohorâte a multor creştini: nedesprinderea de efemeritatea terestrului.

Biruinţa învierii, atunci când este experimentată în mod real, aduce cu sine o perspectivă nouă asupra existenţei şi asupra dificultăţilor acestei vieţi: ele sunt percepute acum aşa cum sunt ele de fapt: tranzitorii, relative şi incapabile de a ne separa de cer.

Un popular actor american a exprimat astfel înţelegerea pe care o avea în legătură cu viaţa de biruinţă: “Nu am crezut niciodată că talentul meu sau oportunităţile ce mi s-au oferit ar fi fost altceva decât un dar. Dumnezeu mi le-a dat iar eu le-am folosit pentru slava Sa. Dezamăgirile, şi ceea ce unii numesc frustrări, le-am considerat doar tranziţii sau necesare reorientări. Dacă sunt pe deplin convins că Cristos este în control şi ştie ce face cu viaţa mea de ce să pun la îndoială modul plin de dragoste în care El face, în viaţa mea, reaşezarea valorilor? De-abia în momentul în care am încetat să mai fiu preocupat de succes am putut trăi plin de succes”. Aceasta este mărturia unui om care a fost eliberat de tirania eului şi de persecuţia unui sistem de valori necreştin, firesc, impropriu unei vieţi de biruinţă accesibilă exclusiv prin identificarea reală cu moartea şi învierea lui Cristos!

Ca şi pastor am putut lua adesea contact cu nemulţumirile, frustrările sau problemele multor creştini şi am ajuns la concluzia că majoritatea acestor poveri sunt rezultatul unei loialităţi împărţite între Cristos şi agenda proprie, la care nu suntem dispuşi să renunţăm. Într-un mod aproape masochist, deşi suntem conştienţi că ne face mult rău, continuăm să luăm pilula amară a neascultării de Cristos.

Pentru aceşti creştini, orice mică înfrangere sau eşec se transformă în tragedii personale ce dau apoi naştere unui condamnabil fatalism, de înţeles în condiţiile în care ei aleg să  trăiască o viaţă de înfrângere şi nu de biruinţă. Iată, deci, cum modul în care ne raportăm la provocările vieţii defineşte identitatea şi opţiunile noastre.

Ceea ce trebuie să înţelegem este că prin renaşterea spirituală determinată de învierea Mântuitorului, caracterul unic, vital, al fiecăruia dintre noi, combinaţia aceasta tainică dintre minte şi inimă, este ridicat la un nivel nou de experienţă şi exprimare. Înainte de regenerarea spirituală pusă în operă de Duhul Sfânt, existenţa noastră era focalizată exclusiv pe noi înşine; acum întreaga noastră fiinţă este concentrată în Cristos, Cel ce, veşnic înălţat, nu oboseşte a-i înălţa pe alţii împreună cu El. Minţii noastre îi este acum dăruită înţelepciunea, cunoaşterea şi credinţa; emoţiilor noastre le este dăruit rodul Duhului Sfânt, cel ce produce în noi dragoste, bucurie, pace, răbdare, bunătate, credincioşie, blândeţe şi autocontrol. Voinţa noastră este de acum fortificată prin călăuzirea Sa şi gata de a se supune Voinţei Divine. Devenim, deci, uneori cam lent, e adevărat, dar sigur, asemeni lui Cristos.

Viaţa de biruinţă în Cristos este în cele din urmă ancorată atât în confirmarea Învierii cât şi în lucrarea tainică a Duhului Sfânt şi în certitudinea celei de-a doua veniri a lui Cristos, a reîntoarcerii Lui în slavă la sfârşitul istoriei, atunci când aşa cum frumos spunea Clement din Alexandria: “Cristos va transforma toate apusurile noastre în zorii unei noi vieţi”.

Pentru unii dintre noi aceste afirmaţii legate de biruinţa în Cristos pot părea cumva discutabile pentru că, în mod evident, la nivel existenţial biruinţa, în vieţile noastre, este remarcabilă tocmai prin absenţa ei. Există atâtea gânduri, sentimente, atitudini şi obiceiuri ce înclină balanţa existenţei umane mai degrabă spre faliment decât spre biruinţă încât neconcordanţa dintre ceea ce ştim că ar trebui să se întâmple şi ceea ce se întâmplă cu adevărat în vieţile noastre este extrem de vizibilă. Suntem, în mod fatal, conştienţi de ceea ce ar trebui să fim dar ceea ce suntem ne paralizează. Suntem profund descurajaţi de natura umană şi de limitările ei, dar vestea bună este că nu suntem singuri în această criză existenţială. Creştinii din Colose aveau aceeaşi problemă şi tocmai de aici decurge preocuparea lui Pavel: cum să îi ajute pe aceşti iubiţi fraţi ai lui să-şi rezolve problema! În acest sens, Pavel insistă pe importanţa înţelegerii unui adevăr fundamental, şi anume că, deşi bătălia crucială  a fost câştigată de Cristos prin moartea şi învierea Sa, transformarea vieţilor noastre nu va fi posibilă fără intervenţia dinamică a Duhului Sfânt, Cel responsabil de sfinţirea unei naturi umane compromise dramatic de păcat. În Coloseni 3: 5-11 Pavel foloseşte câteva imperative dure pentru a ne arăta cum se face aceasta, însă trebuie să acceptăm faptul că mânia lui Dumnezeu de care Pavel aminteşte în acest context reprezintă, în mod cumva paradoxal, şansa noastră. Mânia Lui este rezultatul dragostei Sale copleşitoare pentru o umanitate nevrednică. Lui Dumnezeu îi pasă de noi şi este determinat să distrugă toate obstacolele ce stau în calea relaţiei dintre Divin şi Uman. Mânia este un aspect al Harului Său, confirmarea faptului că în sfinţenia Sa El nu va privi cu îngăduinţă acele aspecte ale existenţei noastre care ne debilitează spiritual, împiedicând experienţa biruinţei, ci alege să sape strat cu strat în conştientul şi subconştientul nostru excavând toate vestigiile naturii noastre alienate.

Scriptura revelează de asemenea un adevăr incontestabil, şi anume că Dumnezeu are planuri mari cu omul. Este evident că El doreşte să ne recreeze după chipul şi asemănarea Sa iar viaţa de biruinţă pe care doreşte să o experimentăm nu este altceva decât un sine qua non al acestei recuperări a fiinţei noastre, un proces constant şi continuu, dar din raţiuni ce scapă înţelegerii umane, şi unul sinergetic. Dumnezeu nu va elimina în mod brutal vechea natură păcătoasă ci doreşte cooperarea noastră, în sensul în care tot ceea ce împiedică cunoaşterea şi experimentarea vieţii de biruinţă pe care El o doreşte pentru noi trebuie predat la picioarele Lui şi de aceea ciclul morţii şi învierii, al supunerii şi eliberării este recapitulat în vieţile noastre ori de câte ori un aspect al naturii noastre păcătoase este încredinţat lui Dumnezeu.