Revista “Anotimpuri”, Anul IV, Nr. 7, Toamnă 2017
– Adevăruri Începătoare –
Din cuprins:
Una dintre definițiile biblice date succesului, definiție pe care o găsim în Scriptură în I Tesaloniceni 4:1, poate fi parafrazată în felul următor, “Să știi ce să faci, și să faci ceea ce știi!” – adică să împletești în mod constant teoria: pasul unu, cu practica : pasul doi, cunoașterea cu înfăptuirea. A fi “olog de ambele picioare” poate însemna lipsa atât a cunoștințelor corecte, a adevărului, precum și eșecul de a-l pune în practică, prin preferarea faptică a altor variante. A avea cunoștințele care ne-au fost revelate, fără a trăi potrivit lor, se poate asemăna cu mersul într-un picior – care, desigur, este un mers “anormal”, lent și obositor, mult diferit de croirea cărărilor drepte pas cu pas – adică mersul normal care ar trebui să ne caracterizeze.
Oamenii în genere tind a fi de acord că întrebarea cu adevărat importantă nu este “Ce știm?” ci mai degrabă “Ce facem cu ceea ce știm?” Asta contează cu adevărat! Altfel alunecăm în greșeala de a confunda maturitatea duhovnicească cu cunoștințele biblice, de a da mai multă atenție cantității în loc să fim preocupați de calitate, de a înlocui transformarea cu informarea.
Începutul capitolului șase din cartea Evrei ne prezintă succint câteva învățături pe care scriitorul le numește “adevăruri începătoare ale lui Hristos” și ne îndeamnă să le lăsăm în urma noastră – ca pe o treaptă necesară înaintării – pentru a merge spre cele desăvârșite, spre maturitate, nu înainte însă de a ne explica la ce fel de maturitate se referă:
“În adevăr, voi, care de mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăşi trebuinţă de cineva să vă înveţe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. Şi oricine nu se hrăneşte decât cu lapte nu este obişnuit cu cuvântul despre neprihănire, căci este un prunc. Dar hrana tare este pentru oamenii mari, pentru aceia a căror judecată s-a deprins, prin întrebuinţare, să deosebească binele şi răul.”
De aceea, numărul acesta al Revistei Anotimpuri – Revistă a Bisericii Baptiste Maranata, Hunedoara – vă propune spre citire și meditare tocmai prezentarea extinsă a acestor adevăruri dintâi ale cuvintelor lui Dumnezeu, ca exercițiu – atât pentru cei care au scris, cât și pentru cititori – al deprinderii de a gândi perspectivele divine care ne-au fost descoperite, în speranța că ne vor fi de folos ca temei al credinței noastre și al trăirii în neprihănire.
“Şi vom face lucrul acesta, dacă va voi Dumnezeu!”
În epistola sa către Evrei, sfântul apostol Pavel vede lucrurile din cap.6, vers. 1 şi 2, ca şi lucruri asupra cărora cei cărora le era destinată scrisoarea, nu ar mai fi trebuit să zăbovească prea mult timp, socotindu-le ca făcând parte din primii paşi ai omului în relaţia cu Dumnezeu. Ele sunt socotite ca şi adevăruri începătoare peste care ar fi trebuit să treacă mai departe spre a se adânci în “lucrurile desăvârşite” ale lui Dumnezeu.
Se pare însă că atât evreii de atunci, însă şi mulţi dintre noi, avem nevoie să revenim asupra lor pentru o mai bună clarificare sau reîmprospătare a ceea ce înseamnă cele descrise în cuvintele apostolului.
Când este vorba de credinţă, acest subiect, pe cât pare de simplu la prima vedere, atât de mult se complică în viziunea unora pe măsură ce se adâncesc tot mai mult şi mai mult în cercetarea lui.
Ce este credinţa?
Potrivit cap.11:1, 2 din aceeaşi carte, “credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.” Poate este cea mai frumoasă definiţie pe care am primit-o pentru a descrie în câteva cuvinte ce este credinţa.
Credinţa nu este un obiect pe care să-l deţii, nu este un lucru palpabil pe care să-l atingi, şi nu este nici măcar o emoţie pe care să o gestionezi într-un mod filozofic, fiindcă unii sau alţii, mai mulţi sau mai puţini, te-ar putea influenţa.
Credinţa este întâi acea stare a omului care îi determină convingerea asupra unui lucru. Credinţa este într-adevăr convingerea care ne animă pe fiecare dintre noi. Credinţa a fost aceea care a decis ca într-un fel sau altul omenirea să-şi scrie istoria.
Marii oameni ai lumii s-au lăsat mânaţi de deciziile lor, bune sau mai puţin, călăuziţi de credinţa, convingerea pe care au avut-o. Orice om până la urmă are o credinţă a lui, mai mult sau mai puţin pozitivă sau cu influenţe negative, cu substrat religios sau laic. Într-adevăr, această credinţă care îşi lasă amprenta asupra unei persoane, poate fi atât de uimitoare şi cu impact încât rămâi surprins să vezi ce efecte poate aduce în urma ei.
Mă gândesc la numele mari ale vremurilor când, cineva ca şi Nero, împăratul roman, aşezat în scaunul cel mai de sus, pus în fruntea celui mai mare imperiu al timpului, mânat de “credinţa” pe care a avut-o, a hotărât ca lucru bun să dea foc unei cetăţi, unei capitale, unui popor, propriul popor, şi să mistuie Roma datorită convingerii pe care a avut-o la acel moment – a fost credinţa lui…
Mă gândesc la cei care au alcătuit mai târziu Inchiziţia, la credinţa pe care au avut-o atunci, când oricine s-ar fi abătut de la doctrinele Bisericii Catolice, sfârşea într-un mod tragic, nu înainte de a fi avut parte de un tratament prin tortură – era credinţa lor…
Mă mai gândesc, mai aproape de noi, la un alt mare lider politic şi militar care datorită credinţei lui, descrisă cu lux de amănunte în cartea ce-i descrie crezul, “Mein Kampf”, a atras o lume întreagă în război şi la pierzare. Este într-adevăr vorba despre Adolf Hitler și cartea scrisă de el în 1925. Aceeaşi credinţă a lui l-a determinat să radă cca. 6 milioane de evrei de pe faţa pământului, mai mult, socotindu-i vinovaţi de sângele şi moartea lui Isus. La fel, a fost convingerea, sau altfel spus “credinţa” lui.
Într-un final privim spre credinţa, care în zilele noastre însufleţeşte şi determină o grupare de oameni pe drept numită teroristă, să semene în urma ei durere, spaimă şi moarte. Da, este vorba despre acea grupare numită “Isis”. Convingerea lor doctrinară este că cu cât vor lua mai multe vieţi şi … teroarea mai amplă cu atât vor fi mai binecuvântaţi în veşnicie. – o altă credinţă…
În privinţa a ceea ce înseamnă lucrurile spirituale, şi aici vom găsi atâtea ramuri care alcătuiesc credinţa omului pe faţa pământului, încât de asemenea multitudinea şi complexitatea lor este uimitoare. Din toate acestea reiese clar că în fiinţa noastră a fost semănat acel ceva care te face să crezi, să înţelegi că până la urmă există împrejurul nostru, au fost şi vor fi lucruri care depăşesc limita palpabilului cu care ne-am obişnuit în fiecare zi. Există ceva în om care îl determină să-şi sacrifice energia, timpul, valorile şi uneori chiar viaţa pentru a-şi urma credinţa de care este animat.
În toată istoria umană s-a dovedit că indiferent de timp sau de loc, de gradul de dezvoltare al naţiunilor sau de elanul tehnologiei moderne, credinţa în cineva mai presus, mai puternic decât noi, există.
Aş vrea să ne îndreptăm acum gândurile, care de această dată pe noi ne inspiră, şi anume creştinii care alcătuiesc biserica, spre faptul că este mai presus de orice, un singur Dumnezeu, Creator al oricărui lucru, văzut şi nevăzut, din cer şi de pe pământ. Că Isus Hristos este Unicul Lui Fiu şi în suferinţele, sângele, moartea şi învierea Lui avem speranţa în iertarea păcatelor şi moştenirea cu El pentru veşnicie.
Credinţa adevărată, credinţa sănătoasă este aceea care ne învaţă aşadar că cerul şi pământul au fost zidite de un singur Creator. Credinţa adevărată este acea care ne spune că viaţa noastră este ieşită de la Dumnezeu şi nicidecum într-un alt fel. Învăţătura credinţei adevărate ne descoperă că omul, după căderea în neascultare, prin bunătatea lui Dumnezeu, poate fi răscumpărat, poate fi readus în relaţie şi legătură cu Creatorul. Acest lucru este cu putinţă printr-o credinţă unică, că Isus Hristos este singurul Fiu al lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, mai mult prin moartea şi învierea Lui având iertarea şi mântuirea sufletelor noastre.
Într-adevăr acela care este veşnicul duşman al lui Dumnezeu a căutat dintotdeauna să imite, să copieze, infiltrând falsuri în tot ceea ce face Dumnezeu. La fel stau lucrurile şi în cazul înțelesului pe care-l are începutul apropierii de Dumnezeu, şi anume – credinţa. A răspândit în lume că omul poate să aibă şi să urmeze o sumedenie de credinţe, într-o mulţime de lucruri, fapte sau persoane. Totuși, Cuvântul, Sfânta Scriptură, Biblia ne învaţă clar că potrivit Efeseni 4:5 “Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez.”
Oricât ar vrea cineva să fie de permisiv, de conciliant, de împăciuitor, Cuvântul lui Dumnezeu spune că singurul mod de a ne feri de veşnica Lui judecată şi a intra în odihna Lui binecuvântată este să îmbrăţișăm credinţa adevărată, credinţa că este o singură cale de a ajunge spre cer, la Dumnezeu, prin Isus Hristos şi ajutorul Duhului Sfânt.
Încă de la început trebuie să mărturisesc că exerciţiul de a medita asupra “faptelor moarte” a fost o mare provocare, cu rezultate benefice pentru mine. Multă vreme am considerat ca faptele moarte sunt doar cele de genul – nu lua, nu gusta, nu atinge, dar acum orizontul meu s-a lărgit, înţelegerea a căpătat alte conotaţii, şi atenţia faţă de faptele pe care le fac, sau le făceam din inerţie, s-a schimbat. Motivaţia, atitudinea şi consecinţele imediate, dar mai ales cele veşnice, mi-au schimbat trăirea.
Epistola către Evrei a fost în mod special adresată credincioşilor evrei, adică celor ce erau “înrădăcinaţi” în Legea lui Moise, celor ce credeau într-un singur Dumnezeu, celor ce, din câte se pare, nu înţelegeau, sau înţelegeau eronat, învăţătura “botezului”, celor ce nu cunoşteau semnificaţia “punerii mâinilor”, celor ce nu înțelegeau “învierea” şi nu așteptau “o viaţă veşnică”. De aceea învăţăturile Domnului Isus au fost revoluţionare, şocante, de neînţeles, chiar de neacceptat. Învăţături care spuneau că Legea lui Moise nu este desăvârşită, că El este Fiul lui Dumnezeu (Unicul Fiu deopotrivă cu Tatăl, născut iar nu făcut), că există viaţă după moartea trupului, că vom fi judecaţi pentru gânduri, vorbe, priviri, atitudini şi fapte.
Vom încerca să ţinem cont de educaţia, mentalitatea şi orientarea religioasă a evreilor, ştiind că în acea perioadă, ei practicau, prin jertfele rânduite de Legea lui Moise, ritualuri ce transmiteau un mesaj al “iertării păcatelor”, neînţelegând că de fapt păcatele nu erau iertate prin jertfa animalelor, ci erau doar “acoperite”, urmând ca în anul următor să fie reluate (vezi “Ziua Ispăşirii”- Evrei 10:1). Adevărata şi singura iertare de păcate este în Isus Hristos, după cum citim în Efeseni 1:7. Pe de altă parte, evreii credeau că respectarea riguroasă, minuţioasă, a literei Legii (slova – care omoară), în detrimentul spiritului Legii, aducea după sine îndreptăţirea. Ilustrativ în acest sens este pasajul din Marcu 7:1-23.
Evrei 6:1 ne învaţă că sunt adevăruri începătoare şi adevăruri desăvârşite, cu alte cuvinte sunt adevăruri care cu proritate trebuie respectate şi practicate, şi adevăruri care nu trebuie lăsate neîmplinite. Aceste adevăruri ne-au ajutat să-L descoperim şi să-L acceptăm pe Hristos, şi ele trebuie puse în contextul pocăinţei – un concept profund si repetabil. Pocăinţa este un prim pas în cunoaşterea lui Hristos, reprezintă începutul vieţii cu Hristos. Nimeni nu poate intra într-o relație de părtășie (comuniune) cu Hristos dacă mai întâi nu a experimentat pocăinţa de păcatele sale; o pocăinţă sinceră, primită şi recunoscută de Dumnezeu.
Cine nu are de ce se pocăi, nu are nevoie de Hristos! (Dar unde poate fi găsit un astfel de om?) Cine nu-şi recunoaşte starea de păcat, cine nu regretă trăirea unei vieţi departe de Dumnezeu, și nu renunţă la totul de dragul lui Hristos, nu a înţeles şi nu se bucură de Jertfa Supremă de la cruce a lui Hristos. (Vezi, Luca 14.33: „Tot aşa, oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are nu poate fi ucenicul Meu.”) Practicarea unei vieţi de pocăinţă este o necesitate zilnică, la fel ca laptele pentru un nou născut. (Evrei 6:5, 12, 13) Aşadar, la început trebuie pusă “temelia pocăinţei”, ca o stâncă tare, de neclintit, şi apoi începe creşterea, maturitatea, rodirea. Pocăinţa de faptele moarte este necesară noului început, o nouă traiectorie pe care vrem să o străbatem debarasându-ne de tot ce e vechi, uzat și împovărător, care ne împiedică şi ne va împiedica în alergarea credinţei noastre. Mă refer aici la „ritualurile de ispășire” din Vechiul Testament – suntem în cartea Evrei – epistola a fost adresată în mod special evreilor convertiți care nu renunțaseră definitiv la toate ritualurile și mai ales la concepţia că există ispășire fără jertfa lui Hristos.
Odată cu căderea omului în păcat, în grădina Eden, oamenii au fost constrânşi să lucreze, , să se exteriorizeze prin cuvinte, atitudini, gesturi, gânduri şi fapte. Natura umană coruptă de păcat şi lumea decăzută influenţează întregul nostru comportament, faptele noastre, de aceea dacă am încerca să enumerăm câteva dintre faptele moarte pe care le face omul ar trebui să privim la noi şi la ceea ce este în jurul nostru ca sfere de influenţă, la modul cum ne raportăm faţă de Cuvântul Lui Dumnezeu şi la Dumnezeu.
Putem astfel exemplifica fapte moarte care provin dintr-o sursă coruptă, precum supunerea la porunci omeneşti, sau ceremonii şi închinare deşartă, sau judecata fară milă. (Regula „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte.”) Tot în acest sens putem vorbi despre fapte moarte ca fiind acele fapte care se opun Cuvântului lui Dumnezeu, fapte de neascultare a căror consecinţă este moartea, cum ar fi faptele firii pământeşti (Gal.5:19 – 21), faptele fără credinţă (“Tot ce nu vine din încredinţare e păcat.” Rom.14:23), sau faptele fără dragoste (I Cor.16.14). Putem astfel defini faptele moarte ca fiind faptele făcute împotriva lui Dumnezeu: neascultarea, răzvrătirea, idolatria, etc.. Lista ar putea continua cu fapte precum cele făcute „fără bucurie” (2.Cor.9:7), „fără râvnă” (Apoc.3:15-19), „pentru un câştig personal” (Apoc.3:1), sau „pentru un contraserviciu”(Apoc.22:12).
Trăirea unei vieţi creştine veritabile are, asemenea vieţii trupesti, câteva componente esenţiale pe care este important să nu le neglijăm. Astfel, după nașterea din nou – eveniment care presupune însuşirea învăţăturilor începătoare, pocăinţa de faptele moarte, mărturisirea credinţei în Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, acceptarea practicării botezului în Numele Sfintei Treimi şi rugăciunea însoţită de punerea mâinilor – conştienţi fiind că această viaţă fizică nu este unica viaţă, ci există şi o înviere a morţilor urmată de o judecată veşnică, creştinul este ajutat să crească în cunoaşterea lui Hristos, primind o mântuire veşnică (cap.5:4.b), o stare de neprihănire (cap.5:13.b), putând astfel să deosebească binele de rău (cap.5:14.b) – deprindere care se îmbunătăţeşte prin exerciţiu.
Conceptul de mântuire veşnică, de neprihănire prin credinţa în Hristos, ideea despre posibilitatea pe care o are omul de a deosebi binele de rău, erau pentru evreii de atunci, precum şi pentru mulți creştini de astăzi, lucruri greu de acceptat, pentru că, după cum stă scris, erau “greoi la pricepere” (cap.5.11.b).
Un alt concept care trebuie precizat este cela de “om duhovnicesc”, cel care a depăşit trăirea (gândirea) confuză, amestecul dintre bine şi rău (cap.15:14), trăire pe baza faptelor ca îndreptăţire.
Autorul Epistolei către Evrei, insuflat de Duhul Sfânt, îi provoacă pe cititorii lui să continue trăirea unei vieţi duhovniceşti, crescând în cunoaşterea lui Hristos, depăşind prin credința în Hristos întoarcerea la “cimitir”, locul unde au fost îngropate faptele moarte, practicile lipsite de relevanţă, ceremoniile inutile făcute până la întâlnirea cu Isus Hristos.
Provocarea făcută evreilor de atunci este foarte actuală şi pentru noi cei de astăzi. Şi noi, ca şi evreii, obişnuim să ne întoarcem, cel puţin la nivelul minţii, la o trăire superficială, la practici tradiţionale izvorâte din firea pământească şi promovate de lume. Ne mulţumim cu adevărurile începătoare prin care am aflat despre Hristos, refuzând să-L cunoaştem mai mult pe El si să ne facem asemenea Lui. Considerăm că multe din cele pe care le primim din partea lui Dumnezeu ni se cuvin de drept, şi uităm aşa de repede că trăim prin harul Lui. Ne considerăm creştini fără să devenim creştini. Vorbim despre mântuire fără să o experimentăm personal. Ne adresăm lui Isus ca unui prieten obişnuit şi renunţăm atât de uşor la părtăşia cu El în Cuvânt şi în rugăciune. Mergem la Biserică la fel ca la o întâlnire în parc, nepregătiţi corespunzător, fără aşteptări şi intenţii speciale. Vorbim între noi ca şi când El nu ar fi de faţă. Plecăm ca de la o întâlnire publică, în care am aflat intenţiile liderilor, dar care nu ne afectează, nu ne îngrijorează, nu ne motivează spre a schimba ceva în felul nostru ulterior de viaţă. Deşi în jurul nostru mulţi merg grabnic spre pierzare veşnică, nouă nu ne pasă.
Invitaţia de a lăsa “adevărurile începătoare”, fără “să nu mai punem din nou temelia pocăinţei de faptele moarte”, este o provocare pentru noi. Vom putea oare să renunţăm la obiceiurile, tradiţiile, confortul, tabieturile şi teologia noastră şi să vestim o Evanghelie ce-L are în centru pe Hristos şi doar pe El? Vom încerca măcar? Vom putea accepta că mântuirea este doar prin har, fără nimic altceva adăugat, şi că suntem îndreptăţiţi doar prin credința în jertfa Lui? Iată câteva întrebări la care merită să reflectăm în mod personal, în primul rand, şi apoi ca grup care alcătuim biserica locală a lui Hristos.
În concluzie trag semnalul de alarmă că există riscul de a înţelege greşit “faptele moarte” şi drept urmare poate apărea reticenţa de a mai face fapte. Mă refer la opțiunea pe care o avem de a ne sustrage activităților, implicării în slujire, apărându-ne lenevia cu ”inutilitatea” faptei, considerându–le „ fapte moarte”). Chemarea fiecăruia dintre noi este să ne trăim faptic credinţa, alegând faptele bune renunţând la “faptele moarte”.
Rugăciunea mea pentru mine și pentru noi toţi este ca Duhul Sfant să ne disciplineze în a discerne care sunt faptele bune pe care trebuie să le facem şi să ne dea puterea de a le face. Deci să ne curăţim nu numai de orice întinăciune a cărnii, ci şi de orice întinăciune a duhului (2 Cor. 7:1), pentru ca, în ziua Nunţii Mielului, lucrările noastre, înfăptuite în neprihănire, să poată deveni haina noastră de nuntă. (Apoc. 19:8)
Unul dintre „adevărurile începătoare” primite la începutul vieții de creștin este și acesta al învățăturii despre botezuri. Faptul că termenul de botez apare la plural – situație nerepetată în Noul Testament – a dat posibilitatea să fie o varietate de explicații date de exegeți de-a lungul timpului.
Având în vedere că epistola este adresată unor evrei convertiți la creștinism, cred că cea mai plauzibilă explicație a pluralului este că el face aluzie la trei botezuri și anume: botezul creștin, botezul lui Ioan și botezul iudaic al prozeliților.
Botezul creștin este poate cel mai important sacrament al Bisericii. Dar cu toate că este un subiect tratat pe larg în Noul Testament interpretarea botezului a generat de-a lungul anilor confuzii cu privire la înțelesul lui.
Pentru a înțelege mai bine „învățătura despre botezuri “ trebuie să începem prin a vedea la ce se referă botezul practicat de iudei în perioada precreștină, după care ne vom opri asupra botezului lui Ioan, apoi vom vedea ce spun cele mai importante pasaje biblice care tratează subiectul despre botez.
În opinia unor teologi, botezul prozeliților iudei este o extensie a legilor privitoare la purificarea ceremonială din Vechiul Testament. Un păgân nu putea fi acceptat în comunitatea iudaică fără a se supune unui ritual de purificare. Fariseii obișnuiau să le facă și o baie rituală celor de curând convertiți dintre păgâni care acceptau circumcizia și iudaismul, devenind astfel prozeliţi iudei.
Sunt unii cercetători ai Scripturilor care afirmă că ritualul iudaic a avut o influență importantă asupra botezului creștin, afirmând că relația dintre cele două ritualuri este una de părinte –copil.
Tot astfel se spune despre botezul lui Ioan că nu a fost o invenție a lui, ci o adaptare a botezului prozeliților. Botezul lui Ioan nu consta în baia rituală ca atare, ci în faptul că el îi chema pe oameni la această „curăţire” insistând asupra pocăinței și a schimbării morale cu prioritate pentru iudei, cât și pentru Neamuri. Dacă aceștia din urmă trebuiau să intre în iudaism prin botez, acum același lucru le era pretins israeliților pentru a intra în noul popor al lui Dumnezeu.
Botezul lui Ioan era considerat doar pregătitor pentru botezul care urma să fie administrat de Hristos și nu suficient pentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu, fapt recunoscut chiar de Ioan: “Cât despre mine, eu vă botez cu apă, spre pocăinţă; dar Cel ce vine după mine,[…]. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc.” (Matei 3:11)
În Marcu 1:4 citim că botezul lui Ioan este „un botez al pocăinței”, care trebuie înțeles ca semn exterior al unei realități interioare. În Luca 3:3 se folosește expresia „botezul pocăinței spre iertarea păcatelor” care transmite același adevăr – că pocăința este cea care motivează omul pentru a se boteza. Botezul lui Ioan trebuie văzut ca semn al unei inimi pocăite care s-a hotărât să trăiască o viață schimbată, în așteptarea lui Mesia ca Împărat al lui Israel.
În Ioan 3:22 și Ioan 4:1-2 ni se spune că era practicat și un alt botez de către ucenicii Domnului Isus. Este amintit doar faptul că „Isus face şi botează mai mulţi ucenici decât Ioan. Însă Isus nu boteza El însuşi, ci ucenicii Lui.” Acest botez era pentru Hristos Însuși ca Mesia pe pământ. Cei botezați în felul acesta aveau să fie cunoscuți ca ucenici ai Săi.
În Fapte 2:38 botezul creștinesc în apă este menționat pentru prima dată în narațiunea care relatează unul dintre evenimentele de amploare din viața Bisericii. Apostolul Petru scoate în evidență necesitatea botezului arătând că botezul este un act de credință și dedicare. Credința este posibilă și fără botez (adică mântuirea nu depinde de faptul că cineva este botezat sau nu), botezul fiind un însoțitor natural al credinței și o împlinire a ei.[1] Botezul este un act de credință și o mărturisire a unirii cu Hristos, o puternică formă de proclamare publică al faptului că cineva crede în Hristos și se dedică Lui.
În Romani 6:1-11apostolul Pavel găsește în botez o imagine potrivită pentru a ilustra cât mai plastic ruperea cu trecutul și viața nouă pe care ar trebui să o trăiască cei botezați.Trăirea în păcat nu mai este o opțiune fiindcă noi, credincioșii, nu mai vrem să ne întoarcem la realitatea de care am fost scăpați. Însă această transformare nu este rezultatul botezului ci este pecetluită în botez.
În Romani 6:2-4 apostolul întreabă, Să păcătuim mereu ca să se înmulţească harul? “Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat? Nu ştiţi că toţi cîţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui? Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentruca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă.”
Ieșirea din apă a celui ce se botează reprezintă începutul unei vieți noi. Dumitru Stăniloaie spunea: ”Viața la care ne ridicăm din Botez este numai un drum spre înviere. “[2]
Astfel, botezul este o identificare cu Hristos în moartea și în învierea Lui. Persoana care face botezul “repune în scenă” îngroparea și învierea lui Hristos, arătând în dreptul său că este îngropat(ă) față de trecutul păcătos și este înviat(ă) la o viață nouă în Hristos și împreună cu El. Pavel nu spune că cel ce se botează moare și apoi este înviat prin botez. Ritualul este o ilustrare grafică a ceea ce a avut deja loc în viața celui ce se botează, exprimând public credința pe care o are în Isus Hristos .
Botezul este modalitatea prin care un credincios este incorporat în biserica vizibilă (Gal.3:27,28;1 Cor.12:13). Este momentul în care biserica locală ratifică această incorporare pe baza credinței care este mărturisită cu această ocazie.
Voi cita din scrierile lui C.W.Wycherley: „Botezul este actul de început care face introducerea în sfera creștină, afară din iudaism sau din păgânism. Așa cum a fost tăierea împrejur în iudaism, nici o persoană netăiată împrejur neputând avea parte la privilegiile casei lui Dumnezeu, iar dacă ar fi încercat ar fi fost o profanare, în aceeași manieră nici un om nebotezat nu are vreun loc în creștinism. El poate avea credință în Hristos, poate avea iertarea păcatelor și poate fi pregătit pentru cer, dar el nu este un creștin în exterior până când nu este botezat. El se îmbracă cu Hristos în exterior prin botez, nu prin credință.”[3]
În Galateni 3:27 Pavel descrie botezul în apă ca o „îmbrăcare cu Hristos”, metaforă care este întâlnită și în Romani 13:14 unde apostolul Pavel le dă următorul îndemn credincioșilor din Roma: ”Îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos, şi nu purtaţi grijă de firea pământească, ca să-i treziţi poftele.” Metafora trebuie înțeleasă în sens etic, ca o transformare a credinciosului după chipul lui Hristos.
În 1 Petru 3:21 găsim două afirmații în legatură cu botezul în apă: botezul “nu este o curățire de întinăciunea cărnii”, și botezul “este mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu”. Negația definește botezul ca un ritual care nu are menirea de a îndepărta întinăciunea spirituală prin acțiunea apei, iar cea de-a doua afirmație pozitivă definește botezul ca mărturisirea unui cuget care a fost eliberat de vinovăție înaintea lui Dumnezeu. Botezul nu este o îndepărtare a naturii păcătoase a omului, și de aceea botezul nu poate mântui. Dumnezeu este cel care mântuiește, pe baza credinței și a dedicării pe care ucenicul le exprimă prin botez, iar această mântuire este posibilă prin învierea lui Hristos. (Romani 6:4-5)
Până acum am arătat câteva aspecte care au de-a face cu botezul cu apă.Mai trebuie adăugat un lucru:botezul cu apă nu trebuie confundat cu botezul cu Duhul Sfânt,sunt două botezuri separate cronologic.A fi botezați cu Duhul Sfânt înseamnă a primi Duhul Sfânt (Romani 8:15) dar nu prin și în actul botezului cu apă. A fi botezați cu Duhul Sfânt înseamnă acea lucrare regeneratoare pe care o face Duhul Sfânt în convertirea credinciosului.
Duhul Sfânt este prezent în viața credinciosului încă de la începutul vieții de credință, prin „auzirea credinței”(Galateni 3:2).Nu există creștin care să nu aibă Duhul Sfânt.(Romani 8:9).Duhul este cel care-l botează pe credincios „ în trup”(1 Corinteni 12:13);Duhul este cel care înfăptuiește „nașterea din nou și înoirea” noului convertit(Tit 3:5);Duhul este „o pecete” prin care credinciosul este pecetluit „ pentru ziua răscumpărării”(Efeseni 1:13).Toate acestea sunt activități ale Duhului Sfânt care țin de începutul vieții de credință și sunt făcute de Duhul Sfânt la convertire.
Prin urmare, botezul cu Duhul Sfânt nu este o „a doua binecuvântare“, ci are loc la convertire şi naşterea din nou, nu mai târziu în viaţa creştină. Putem vorbi despre o lucrare a Duhului pe care o experimentăm ulterior, şi aceasta este umplerea cu Duh. Găsim exemple ale unei umpleri temporare cu Duh în cartea Faptelor (4:8,31; 7:55; 11:24; 13:9),iar în Efeseni 5:18 apostolul Pavel ne dă porunca de a „fi umpluţi cu Duh“ .
În privința botezului cu foc (Matei 3:11; Luca 3:16) există un consens în înțelegerea lui. Botezul cu foc este botezul celor care nu se pocăiesc. Folosirea termenului „foc” se face pentru a simboliza judecata: „orice pom care nu face rod bun va fi tăiat și aruncat în foc”(Matei 3:10), iar Cel ce vine „își va curăți cu desăvârșire aria”, iar pleava „o va arde într-un foc care nu se stinge” (Matei 3:12; Matei 7:19; Matei 7:19)
Cu privire la botezul pentru cei morți (1 Corinteni 15:29) , acesta a născut multe controverse fiind propuse peste patruzeci de interpretări. Unii comentatori au acceptat faptul că cei credincioși din Corint au căzut în greșeala de a crede că, dacă unii dintre ei mureau fără a fi botezați, puteau fi alții botezați pentru ei. Punctul de plecare al practicii botezului pentru cei morți, poate fi găsit în învățătura rabinică unde se spune că: “Dacă un om se roagă pentru un altul care este în iad, îl scoate de acolo”. Botezul pentru cei morți a fost o greșeală pe care Pavel o scoate în evidență într-un mod ironic, doar cu scopul de construi un argument pentru credința în învierea morților.
Botezul pruncilor este un subiect de actualitate care este scos în evidență de unele biserici istorice – care susțin valabilitatea și necesitatea botezării copiilor care nu sunt capabili de a-și afirma în mod conștient credința. Noul Testament nu conține nici o referire directă la botezul pruncilor, din contră toate referirile la botez subliniază că oamenii trebuie să aibă o mărturie a credinței lor înainte de a fi botezați.
Botezul creștin este așadar un act de o importanță vitală în viața Bisericii. Botezul este produsul unui proces evolutiv al ritualurilor de curățire din Vechiul Testament și al altor forme de botez. Ritualul botezului creștin este doar un simbol care marchează sfârșitul unui mod de viață păcătos și începutul unei vieți noi. Am arătat că nu există putere mântuitoare în ritualul însuşi, dacă nu există credinţă și pocăință în inima celui care se botează.
Am văzut că botezul creștin este actul prin care ucenicul își mărturisește credința în Dumnezeu și în Hristos și prin care este acceptat oficial ca membru în biserica lui Hristos.
Nu găsim nicăieri în Noul Testament ideea de creștin care trăiește în ascuns. Ceea ce se petrece în inima omului trebuie mărturisit public, iar mijlocul prin care cineva își face de cunoscut credința este botezul. Acesta este unul dintre motivele pentru care botezul este încă necesar pentru mântuire.
_________________
[1] Millard Erickson,Teologie Creștină, p.284
[2] Teologie dogmatică ortodoxă 1978, p.14
[3] Scrisori asupra botezului, pag.69
“De aceea, să lăsăm adevărurile începătoare ale lui Hristos și să
mergem spre cele desăvârșite, fără să mai punem din nou temelia pocăinței de
faptele moarte și a credinței în Dumnezeu, învățătura despre botezuri, despre
punerea mâinilor, despre învierea morților și despre judecata veșnică”.
Evrei 5:12 “În adevăr, voi, care de mult trebuia să fiți învățători, aveți iarăși
trebuință de cineva să vă învețe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui
Dumnezeu și ați ajuns să aveți nevoie de lapte, nu de hrană tare”.- Evrei 6:1,2
Este foarte clar din contextul versetelor epistolei către Evrei că
apostolul Pavel trăiește un “handicap” în scrierea sa cauzat de imaturitatea
celor cărora se adresează. În cap.5:11 el reproșează destinatarilor că “s-au făcut
greoi la pricepere” și că după multă vreme “este nevoie de cineva să-i învețe din nou
cele dintâi adevăruri”. În cap.6 el observă că “adevărurile începătoare” sau
fundamentale trebuie învățate și apoi intrat în procesul maturizării.
Apostolul chiar enumără aceste “adevăruri începătoare” și le numește
“temelia pocăinței”.
Condiția de a merge spre cele desăvârșite este să punem temelia
credinței așa cum trebuie. Sunt adevăruri care constituie temelia credinței.
Iar dacă temelia nu este sănătoasă, viața și credința sunt șubrede.
Temelia adevărurilor fundamentale nu este ceva ce pui odată și apoi uiți, ci
suntem provocați să ni le reamintim mereu și mereu.
Recunosc cu regret că nu-mi amintesc să fi predicat vreodată despre
punerea mâinilor. De aceea cer iertare și cititorilor acestui articol pentru
această ignoranță personală. Observ că sunt subiecte despre care se scrie
doar o singură dată în Biblie, dar se predică foarte mult. Iată că avem de data
aceasta un subiect important și de temelie pentru credința noastră:
PUNEREA MÂINILOR.
Iată o definiție de sinteză a acestei învățături: “Punerea Mâinilor” este o
manifestare a harului lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu se manifestă
prin punerea mâinilor.
Nu ne gândim la harul lui Dumnezeu doar pentru mântuire și iertare.
Harul este intervenția lui Dumnezeu nemeritată în viața omului. Când
Dumnezeu face ceva în viața noastră este o lucrare de har. Chiar și
disciplinarea spirituală este un har din partea Lui. Disciplinele spirituale,
cum ar fi: postul, rugăciunea, citirea Bibliei, sunt mijloace ale harului lui
Dumnezeu. Nu sunt scopuri în sine, nu sunt trofee cu care ne lăudăm.
Disciplinele spirituale în sine însele nu mântuiesc. Sunt însă atitudini și
acțiuni prin care omul se așează într-o poziție potrivită pentru a avea parte
de harul lui Dumnezeu.
Când citim în textele biblice despre “mâini” acestea vorbesc despre
acțiunile acelei persoane. Deseori mâinile sunt personificate.
De exemplu, în Ps.28:5 “Căci ei nu iau aminte la lucrările Domnului, la lucrarea
mâinilor Lui”. Când se vorbește despre “mâinile Domnului” se face referire la
lucrările Lui. La fel se întâmplă și când Biblia vorbește despre “gura
Domnului” sau “ochii Lui”. ( Vezi Iov 5:18)
“Punerea mâinilor” nu este o acțiune mecanică și statică, ci spirituală și
dinamică. În Scriptură găsim relatată ideea că “Domnul ține în mână cerurile”:
Acest lucru înseamnă control al situației, stăpânire, guvernare, conducere.
Se spune în cartea Judecători că anumiți regi “apăsau poporul cu mână tare”.
Ideea din spatele acestei expresii arată, din nou, puterea de acțiune și de
conducere.
Când apostolul Pavel le poruncește creștinilor în 1 Timotei 2:8 să se
roage și “să ridice spre cer mâini curate”, el vorbește în sens figurat. A crede că
putem oferi lui Dumnezeu mâini curate în sens literal, asemenea copiilor
care le arată părinților că și-au spălat mâinile înainte de a lua masa, este de-a
dreptul ridicol. Mâinile reprezintă faptele noastre, iar apostolul vrea să ne
învețe că trebuie să ne sfințim înainte de a ne ruga.
În spatele “punerii mâinilor” se află realități spirituale pe care dorim să le
analizăm în acest articol.
Sunt șapte instanțe în care vedem “punerea mâinilor” în Sfânta
Scriptură:
1. Mâinile erau puse pentru binecuvântare.
Găsim acest gest în Geneza 48 când Iacov dorește să lase binecuvântare
peste băieții lui Iosif. În gândirea lui Iacov, Iosif dar și a întregului popor
evreu, se știa că Dumnezeu dă binecuvântarea prin gura patriarhului.
Ps. 139:5 “Tu mă înconjori pe dinapoi și pe dinainte și-Ți pui mâna peste mine” . Asta
înseamnă binecuvântare, prosperitate, protecție, viață lungă și har de la
Dumnezeu.
Ezechiel 1:3 “Cuvântul Domnului a vorbit lui Ezechiel, fiul lui Buzi, preotul, în
țara haldeilor, lângă râul Chebar; și acolo a venit mâna Domnului peste el”. Iată că
avem și aici relatată o acțiune spirtuală în care Dumnezeu oferă
binecuvântarea Sa peste o persoană.
În Ezechiel 3:22 ne întâlnim din nou cu binecuvântarea lui Dumnezeu
în alegerea pentru o slujire profetică “Și mâna Domnului a venit peste mine acolo și
mi-a zis: “Scoală-te, du-te în vale, și acolo îți voi vorbi”.
Matei 19:13-15 este un test biblic în care aflăm că părinții doreau ca
Domnul Isus să-și pună mână peste copiii lor în vederea binecuvântării. Era
o proclamare a binecuvântării peste acei copilași. Era și un semn de mijlocire,
prin care cel care punea mâinile se indentifica cu cei pe care-i binecuvânta în
Numele Domnului.
Aplicații:
– Se mai practică astăzi acest lucru? Mai sunt tineri care-și doresc
binecuvântarea părinților înainte de căsătorie?
– “Punerea mâinilor” nu este o practică doar a Vechiului Testament. Ea
trebuie să fie o practică actuală prin care implorăm bunătatea și îndurarea
lui Dumnezeu.
– Cum este temelia credinței noastre? Nu noi dăm binecuvântarea, ci
Dumnezeu. Dar “punerea mâinilor” este tânjirea, dorința pentru această
binecuvântare.
2. Aducerea jertfelor.
În VT aflăm că poporul evreu era condus de trei legi:
legea morală, legea ceremonială și legea civilă.
În legea ceremonială, omul vinovat de păcat sau preotul aducea o jertfă
și își așeza mîinile pe capul animalului gata de sacrificiu. Aceasta semnifica
două lucruri esențiale: în primul rând, se declara proprietatea jertfei.
Animalul era proprietatea acelui care punea mâinile peste el. Ca și
consecință, rezultatul jertfei se răsfângea asupra celui ce așeza mâna pe
animal. Beneficiile jertfei erau contabilizate de asemeni în dreptul celui ce
așeza mâinile pe animal. În al doilea rând, se realiza o identificare cu
animalul jertfit. Moartea și vinovăția păcătosului era transferată asupra
animalului de pe altar.
Aplicații:
– Nu există o aplicabilitate în NT sau în zilele noastre decât în persoana și
jertfa Domnului Isus Hristos. Mântuitorul Isus este unica Jertfa adusă în
contul nostru.
3. Punerea mâinilor era o trasmitere de autoritate spirituală.
În Numeri 27:18-21 citim despre Moise care selectează câțiva lideri
pentru a conduce poporul. Această selecție se face în mod public și sunt
anumite condiții pe care acești lideri trebuie să le îndeplinească.
Numeri 27:22,23 “Moise a făcut cum îi poruncise Domnul. A luat pe Iosua și la
pus înaintea preotului Eleazar și înaintea întregii adunări. Și-a pus mâinile peste el și
i-a dat porunci, cum spusese Domnul prin Moise”.
Iată că aici “punerea mâinilor” semnifică o delegare de autoritate. O investire
cu drepturi și responsabilități. Același lucru îl aflăm și în Noul Testament
când adunarea a ales șapte bărbați pe care să-i pună în slujba de diaconat.
Fapte 6:6 “I-au adus înaintea apostolilor, care, după ce s-au rugat, și-au pus
mâinile peste ei”.
Are loc o investiție cu autoritate. Dumnezeu declara, prin punerea mâinilor,
că acei bărbați au autoritate spirituală. Iar această alegere nu are loc în van și
la întâmplare. În spatele acestei alegeri și confirmări este prezența pocăinței,
a competențelor și a unei chemări speciale din partea Domnului.
4. Punerea mâinilor peste un hulitor de Dumnezeu.
Lev.24:14 “Scoate din tabără pe cel ce a hulit; toți cei ce l-au auzit să-și pună
mâinile pe capul lui și toată adunarea să-l ucidă cu pietre”.
Când în mijlocul poporului se identifica un hulitor de Dumnezeu, cei
care i-au auzit hula erau chemați să-și asume această responsabilitate de
demascare a respectivei hule. Prin “punerea mâinilor” martorii îl identificau
pe hulitor și declarau că ei însiși l-au auzit hulind pe Dumnezeu. Sângele
hulitorului nu putea fi cerut din mâna lor.
Aplicații:
– este mai bine să tăcem decât să vorbim din auzite.
– un martor veritabil și adevărat este cel care vorbește doar ce a văzut,
vorbește doar cui trebuie și doar cu motivația corectă.
– Anonimele arată că autorii lor nu vor să-și asume responsabilitatea pentru
cele scrise și în consecință ele nu pot fi luate în considerare.
5. Pentru vindecare.
În V.T. oamenii doreau să fie vindecați prin “punerea mîinilor”.
Acest lucru era valabil și la păgâni. Găsim relatată în Biblie întâmplarea cu
Naaman-sirianul care s-a arătat ofensat de faptul că Elisei nu a venit “să-și
ducă mâna pe locul ranei”. De unde are Naaman această așteptare? Era o
problemă de cultură.
Dumnezeu a făcut ca “punerea mâinilor” să fie o manifestare a harului
lui Dumnezeu.
Matei 20:34 “Lui Isus i s-a făcut milă de ei, S-a atins de ochii lor, și îndată orbii și-au
căpătat vederea, și au mers după Isus”.
Aplicații:
– Există un semn al credinței în viața copiilor lui Dumnezeu. Uneori Duhul
Sfânt ne spune clar să ne rugăm și să ne punem mâna peste cineva cu
scopul vindecării fizice sau spirituale. În aceste cazuri, Domnul știe cui și
când să-i spună să facă acest gest.
– Atenție: niciodată nu se pun mîinile peste cei posedați de demoni. Se riscă
soarta fiilor preotului Sceva.
6. Duhul Sfânt a venit peste oameni.
Fapte 8:18 ” Când a văzut Simon că Duhul Sfânt era dat prin punere mâinilor
apostolilor, le-a dat bani și a zis …”
Biserica se afla într-o perioadă de tranziție. Samaritenii nu-i suportau
pe evrei. La fel cum evreii nu-i suportau pe samariteni.
Dumnezeu însă are în plan sudarea celor două grupuri și face în așa fel încât
samaritenii să priceapă că mântuirea vine de la evrei, iar evreii sa fie convinși
că și samaritenii au loc în planul lui Dumnezeu de mântuire.
Aplicații:
– Astăzi Duhul Sfânt nu mai vine prin punerea mâinilor.
Duhul Sfânt vine în viața celor care cred în Domnul Hristos și în viața celor
ce ascultă de Domnul Isus.
7. Transmiterea unui dar duhovnicesc.
1 Timotei 4:14 “Nu fi nepăsător de darul care este în tine, care ți-a fost dat prin
proorocie, cu punerea mâinilor de ceata prezbiterilor”.
Acest transfer nu este ceva magic. Sunt condiții în spatele acestui gest
de “punerea mâinilor”. Apostolul Pavel recunoaște că înainte de a-și pune
mâinile peste Timotei, au fost “proorocii” care s-au împlinit în viața lui
Timotei, iar trăirea tânărului este confirmată de acestea. (1 Timotei 1:18
“Porunca pe care ți-o dau, fiule Timotei, după proorociile făcute mai înainte despre tine,
este ca, prin ele, să te lupți lupta cea bună” ).
Dumnezeu unge și astăzi cu autoritate bărbați în slujire. Dar această
confirmare este precedată de o trăire duhovnicească constantă. Ceata
prezbiterilor este chemată să recunoască prin “punerea mâinilor” că
Dumnezeu deja lucrează în viața acelei persoane.
“Punerea mâinilor” peste cineva este mai mult decât un gest simbolic.
În spatele acestui gest se află filmul vieții acelei persoane și împlinirea
Cuvântului în trăirea zilnică.
Aplicații:
– fiecare slujitor trebuie să crească in umbra unor părinți duhovnicești. Nu
este creștere spirituală într-o trăire haiducească și singuratică.
– Avem însă și o avertizare serioasă din partea apostolului: “Să nu-ți pui
mâinile peste nimeni în grabă și să nu te faci părtaș păcatelor altora; pe tine însuți
păzește-te curat”. Dacă se pune un om nepotrivit într-o slujire, toate gafele
lui se pun și în contul celui ce a girat pentru el prin “punerea mâinilor”.
Atunci când se practică “punerea mâinilor” după învățătura Scripturilor,
întotdeauna avem de-a face și cu efectele divine ale acestei practici.
Dumnezeu acționează întotdeauna pe baza acestei practici. Efectul este
imediat sau în timp.
__________________
Bibliografie:
1. Biblia, traducerea Dumitru Cornilescu revizuită ortografic.
2. Peter Master, Închinarea. O analiză biblică a pricipalelor schimbări apărute în
închinarea din zilele noastre, ( Editura Făclia, 2010 )
3. Alfred Kuen, Daruri pentru slujire, ( Editura Cahiers Emmaus, 1992 )
4. Erwin W. Lutzer, Who are tou to judge?, (Moody Publishers, Chicago, 2002)
5. Wayne Grudem, Systematic Theology (Grand Rapids: Zondervan, 1994)
6. Dr. Ioan Bunaciu, Exegeza textelor biblice controversate, ( Editura
Universităţii Bucureşti, 1994 )
7. Adrian Condrea, din seria de mesaje Alegeri de comitet, ( BCB “Maranata”
HD, 2013 )
8. Ovidiu Ghiță, pastor BCB Galați, din seria de mesaje din Evrei.
9. Jean Gibson, Antrenament în creștinism 1,2, (Christliche Literatur-
Verbreitung e.V, 1991)
Aproape că nu există persoană care, măcar în contextul sărbătorii Paştelui, să nu fi rostit cel puțin o dată în viață salutul creștinesc ”Hristos a înviat”, şi totuși, pentru foarte mulți adevărul despre înviere nu prea prezintă siguranță. Din acest motiv am rugat pe bunul Dumnezeu să mă ajute să prezint această temă pe înțelesul tuturor celor care vor citi acest articol. Pentru fiecare idee expusă voi aduce ca suport textul Noului Testament care în mod sigur se va împlini așa cum Duhul Sfânt, autorul Bibliei, ni l-a prezentat.
Scepticismul care ne caracterizează (uneori) atunci când vine vorba despre gândul acesta al unei învieri, trecute sau viitoare, se pare că era prezent şi în gândurile contemporanilor Dl. Isus, motiv pentru care El rosteşte la un moment dat următoarele cuvinte: “Cât priveşte învierea morţilor, oare n-aţi citit ce vi s-a spus de Dumnezeu, când zice: ‘Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov’? Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii.” Reacţia ascultătorilor n-a întârziat să apară: “Noroadele care ascultau au rămas uimite de învăţătura lui Isus.” (Matei 22:31-33)
Invăţătura Domnul Isus despre învierea morților şi despre propria Sa înviere
O primă referire la învierea celor morți o găsim în Evanghelia după Matei 11:4-5. Ioan Botezătorul, ajuns la închisoare, aude prin mărturia ucenicilor săi despre toate minunile pe care Domnul Isus le săvârșise în lucrarea de propovăduire a Evangheliei. Pentru a fi convinși cu privire la tot ce se întâmpla, Ioan a trimis pe doi dintre ucenicii săi să-L întrebe pe Domnul Isus: ”Tu ești Acela care are să vină sau să așteptăm pe altul?” Răspunsul Domnului a fost următorul: ”Duceți-vă de spuneți lui Ioan ce auziți și ce vedeți: orbii își capătă vederea, șchiopii umblă, leproșii sunt curățați, surzii aud, morții sunt înviați, și săracilor li se propovăduiește Evanghelia”. Spre finalul lucrării Lui, Domnul Isus le spune ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrânilor, din partea preoților celor mai de seamă, că are să fie omorât și că a treia zi va învia (Matei 16:21). Ucenicii se pare că nu prea au avut răbdare să asculte până la capăt spusele Domnului, și Petru a intervenit spunând: ”Să Te ferească Dumnezeu, Doamne, să nu Ți se întâmple așa ceva.”
O relatare foarte interesantă ne este prezentată tot în Evanghelia după Matei cu ocazia schimbării la față a Domnului Isus. Împreună cu El erau trei dintre ucenicii Lui: Petru, Iacov și Ioan, și în timp ce fața Domnului a devenit strălucitoare ca soarele, iar hainele Lui albe ca lumina, au mai apărut pe munte încă doi bărbați din Vechiul Testament: Moise și Ilie, oameni care de multă vreme părăsiseră acest pământ, dar care au apărut pe munte pentru a vorbi cu Domnul Isus despre sfârșitul pe care Acesta avea să-l aibă la Ierusalim. Domnul Isus le poruncește ucenicilor: ”Să nu spuneți nimănui de vedenia aceasta, până va învia Fiul Omului din morți.” (Matei 17:9)
Evanghelistul Ioan ne prezintă și el o declarație făcută de Domnul Isus după ce a stat de vorbă cu surorile lui Lazăr, care murise şi era deja în mormânt de patru zile. Domnul Isus a spus: ”Eu sunt învierea și viața. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit; va trăi.” (Ioan 11:25) Prezentând ucenicilor și ascultătorilor Săi scopul cu care a venit în lume, Domnul Isus afirmă: ”M-am pogorât din cer ca să fac voia Celui ce M-a trimis, și voia Lui este să nu pierd nimic din ceea ce Mi-a dat El, ci să-l înviez în ziua de apoi.” (Ioan 6:38-40) Tot în Evanghelia după Ioan, Domnul Isus are o precizare care merită să fie menționată: ”Nu vă mirați de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toți cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși afară din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viață; iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată.” (Ioan 5:24-29)
Putem observa siguranţa cu care Fiul lui Dumnezeu vorbeşte despre înviere, fie ea imediată, ca în cazul lui Lazăr, fie ea viitoare; precum şi faptul că se prezintă pe Sine ca fiind Autorul ei, a învierii bidirecţionale ce urmează să aibă loc, a unora spre viaţă şi a altora spre judecată.
Concluzionăm şi noi, asemenea apostolului Pavel: Așa cum moartea a venit prin neascultarea omului, la fel viața și nemurirea vor veni prin Domnul Isus Hristos, care S-a făcut ascultător de Dumnezeu până la moarte și încă moarte de cruce.
Învăţătura apostolilor Domnului Isus despre înviere
Cu toate că în dimineața învierii lui Hristos, și după auzirea primelor mărturii, nu prea au fost convinși de această realitate, totuși după repetatele întâlniri cu Cel înviat, apostolii au început să declare cu îndrăzneală realitatea faptică a învierii Domnului Isus. După ce L-au văzut viu, după ce au mâncat împreună cu El și mai ales după ce Domnul Isus le-a vorbit în diferite ocazii despre Împărăția lui Dumnezeu, ucenicii nu mai puteau pune la îndoială realitatea învierii. Ucenicul Toma care dorea dovezi pentru a crede în înviere, atunci când acestea i-au fost prezentate, plin de recunoștință și de uimire a spus: ”Domnul meu și Dumnezeul meu.” (Ioan 20:28) Îmi place declarația Domnului Isus făcută lui Toma: ”Tomo, pentru că M-ai văzut ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut și au crezut.” (Ioan 40:29)
Un alt apostol, și anume Petru, vorbind iudeilor despre învierea Domnului Isus, le spune în Fapte 2:24: ”Dumnezeu L-a înviat (pe Isus) dezlegându-I legăturile morții, pentru că nu era cu putință să fie ținut de ea.” Și apoi continuă în Fapte 2:32: ”Noi suntem toți martori ai Lui.” Avem apoi o relatare deosebită prezentată tot în cartea Faptele Apostolilor în capitolul 3, unde Petru și Ioan se suiau la Templu la ceasul rugăciunii și în drumul lor au găsit pe un olog din naștere care cerea milă de la trecători. Petru și Ioan s-au oprit și l-au rugat să se uite la ei, iar Petru i-a spus ologului să se scoale, și în Numele Domnului Isus să umble. Acesta s-a tămăduit pe loc și toți cei ce îl cunoșteau au rămas uimiți și admirau minunea pe care Domnul Isus a făcut-o în viața acelui olog. Petru a folosit această oportunitate și a luat cuvântul, spunând: ”Bărbați israeliți, de ce vă uitați la noi, ca și cum prin puterea noastră l-am făcut pe omul acesta să umble? Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov, Dumnezeul părinților noștri a proslăvit pe robul Său Isus […] …voi v-ați lepădat de Cel sfânt și neprihănit, …ați omorât pe Domnul vieții, pe care Dumnezeu L-a înviat din morți; noi suntem martori ai Lui.” (Fapte 3:1-16)
Modul în care se răspândea Evanghelia a făcut ca numărul celor credincioși să crească ajungând, în acele zile, până la aproape cinci mii. Din această cauză, mai marii poporului au pus mâna pe Petru și Ioan căutând să afle de la ei cu ce putere și în numele cui fac ei aceste minuni de vindecare, mai ales că era vorba de un olog din naștere. În această situație, Petru, plin de Duh Sfânt, a făcut următoarea afirmație: ”Fiindcă suntem trași la răspundere pentru o facere de bine, făcută uni om bolnav, să o știți toți, și să o știe tot poporul lui Israel că omul acesta stă înaintea voastră pe deplin sănătos în Numele lui Isus Hristos din Nazaret pe care voi L-ați răstiginit, dar Dumnezeu L-a înviat din morți.” (Fapte 4:7-10)
Apoi în capitolul 10, apostolul Petru prin călăuzire divină ajunge la un sutaș roman, despre care Biblia spune că era un om cucernic și temător de Dumnezeu cu toată casa lui. Aici, apostolul Petru face o scurtă prezentare a lucrării Domnului Isus menționând faptul că Dumnezeu L-a uns cu putere și Duh Sfânt […] iar ei au fost martori la tot ce a făcut El în țara iudeilor și în Ierusalim. ”Voi L-ați omorât atârnându-L pe lemn, dar Dumnezeu L-a înviat a treia zi și n-a îngăduit să Se arate la tot poporul, ci numai nouă care am mâncat și am băut împreună cu El după ce a înviat din morți.” (Fapte 10:38-41)
Unii dintre adversarii Domnului Isus i-au mituit pe soldați în dimineața învierii, ca să spună că trupul Lui pus în mormânt a fost furat în timpul nopții. Minciuna lor a eșuat, deoarece învierea era o realitate zdrobitoare prin care Dumnezeu a dat tuturor oamenilor o dovadă de netăgăduit a faptului că Isus Hristos a fost cu adevărat Fiul Său. (Fapte 17:31)
Apostolul Pavel ajunge la Cezareea și aici este cercetat de dregătorul Felix după ce apostolul a fost învinuit pe nedrept de lucruri neadevărate. În cele din urmă Felix îi dă posibilitatea lui Pavel să-și apere cauza. Declarația apostolului o găsim în Fapte 24:16-17. Accentul este pus pe nădejdea pe care Pavel o avea în învierea morților.
Noi credem în învierea morților
Fiecare copil al lui Dumnezeu prin nașterea din nou a primit Duhul Sfânt care este Mângâietorul și Călăuzitorul nostru. Datorită prezenței Duhului Sfânt în noi avem toată convingerea că Cel ce a înviat pe Isus Hristos din morți ne va învia și pe noi. (Romani 8:11). Cuvântul Domnului ne dă siguranța învierii trupului nostru așa cum citim în 1 Corinteni 6:14. După cum Domnul Isus a înviat în trup, însă cu un trup de slavă (fiind, în sensul acesta, „Cel dintâi în învierea morţilor” – Fapte 26:23), la fel cei credincioși vor învia tot într-un trup de slavă nesupus putrezirii. În prima epistolă către Tesaloniceni, cap. 4:14 citim: ”Căci dacă credem că Isus a murit și a înviat credem că și Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El.”
Pentru mulți această înviere a morților pare incredibilă, dar Domnul Isus ne spune că, atunci când vine vorba despre învierea celor morți, nu ar trebui să ne caracterizeze mirarea: ”Nu vă mirați de lucrul acesta, pentru că vine ceasul când toți cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși afară din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viață, iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată” (Ioan 5:28-29).
Apostolul Pavel, de asemenea în 1 Corinteni 15:35-44 dă un exemplu foarte plastic din activitatea fermierilor spunând: ”Ce sameni tu, nu învie dacă nu moare mai întâi. Ci când sameni, nu sameni trupul care va fi, ci doar un grăunte, fie de grâu, fie de altă sămânță. Apoi, Dumnezeu îi dă un trup după cum voieşt; și fiecărei semințe îi dă un trup al ei.” Tot așa, ne spune Scriptura, sunt trupuri cerești și trupuri pământești. Așa este și învierea morților: trupul este semănat în putrezire și învie în neputrezire, este semănat în necinste și este înviat în cinste. Este semănat în slăbiciune și învie în putere. Este semănat trup natural și învie trup spiritual. Bazați pe adevărul Sfintelor Scripturi putem spune și crede că, odată cu învierea lui Hristos, ”moartea a fost înghițită de viață, iar boldul morții a fost nimicit.”
Având în vedere certitudinea învierii morților și faptul că o astfel de credință nu este zadarnică, apostolul Pavel îi îndeamnă pe toți credincioșii să rămână statornici, neclintiți, și să sporească tot mai mult în lucrul Domnului, fiind siguri că osteneala lor nu va fi zadarnică. Adevărul cu privire la învierea morților ne dă speranță și ne ajută să ne trăim viaţa aceasta în lumina celei viitoare, trecând astfel biruitori peste toate circumstanțele vieții.
Învierea morţilor este un grandios eveniment supranatural care urmează să aibă loc la revenirea lui Hristos:“Căci Însuşi Domnul […] se va coborî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos.” (1 Tesaloniceni 4:16); o împărtăşire glorioasă a Vieţii, de care vor avea parte toţi cei ce au murit în Domnul (Apocalipsa 14:13). Scriptura ne spune însă, că toţi vor avea parte de înviere, inclusiv cei care prin necredinţă şi neascultare îl refuză pe Domnul şi perspectivele Lui asupra vieţii, morţii şi învierii. “Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere!”, ne spune Scriptura în Apocalipsa 20:6, “Asupra lor a doua moarte n-are nicio putere”, însă pentru a ajunge acolo, fiecăruia dintre noi ne este necesară tocmai credinţa în înviere: ”Dacă mărturisești deci cu gura ta pe Isus ca Domn și dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit.” (Romani 10:9)
În încheiere doresc să subliniez o rugăciune pe care apostolul Pavel o adresează lui Dumnezeu pentru credincioșii din Efes, valabilă și pentru noi. Această rugăciune o găsim în Efeseni 1:15-21.
Bazați pe mărturia Domnului Isus, pe mărturia apostolilor, și pe mărturia celor credincioși, nu ne rămâne altceva de făcut decât să credem aceste mărturii, și să putem spune așa cum se încheie crezul creștin: ”Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie.” Amin!
Invăţătura despre judecată este inclusă de scriitorul Epistolei către Evrei în lista celor dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu, unul dintre adevărurile începătoare ale lui Hristos; cu alte cuvinte în lista învăţăturilor fundamentale, de bază, aproape – am putea spune – de la sine înţelese, pe care orice creştin, orice urmaş al lui Hristos e normal şi necesar să o cunoască la fel ca şi pe celelalte învăţături fundamentale ale creştinismului – temelie care nu este scop în sine, ci doar etapă de început în complexa construcţie a vieţii umane.
Crezul credinţei creştine care sumarizează în cine şi ce anume crede creştinul, spune la un moment dat astfel: “Cred într-Unul Domn Isus Hristos, care […] S-a înălţat la ceruri şi şade la dreapta Tatălui; şi iarăşi va să vină cu mărire, să judece viii şi morţii.” (subliniere adăugată)
Chiar dacă înţelegem foarte clar că Judecătorul este Hristos (după cum El însuşi ne spune că, “Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului”, Ioan 5:22), că judecata aceasta este un eveniment viitor, şi că, indiferent de forma, locul sau timpul în care va avea loc, ea îi va cuprinde pe toţi oamenii, fie ei vii la momentul respectiv, fie morţi, trebuie totuşi să citim cu atenţie tot ce ne spune Scriptura şi să împărţim drept Cuvântul adevărului care vorbeşte şi despre subiectul acesta.
Când lecturăm Noul Testament observăm că scriitorii lui inspiraţi de Duhul lui Dumnezeu îi împart pe oamenii acestei lumi după alte criterii decât cele cu care suntem noi obişnuiţi (ex.: cultură, rasă, naţionalitate, etc.), iar judecata urmează şi ea rânduiala divină potrivit acestor categorii de oameni, şi nu altora.
Chiar dacă Scriptura afirmă că “…oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata” (Evrei 9:27), totuşi nu toţi oamenii vor avea parte de aceeaşi judecată, în acelaşi loc şi timp şi cu acelaşi scop. Teoria “Judecăţii generale” nu este o învăţătură biblică, nu o regăsim în scrierile noutestamentare, prin urmare nu o credem şi nu o mărturisim – ci considerăm că este mai important să “avem acelaşi duh de credinţă” cu apostolul Pavel, “potrivit cu ceea ce este scris” (2 Cor. 4:13), potrivit cu ceea ce ne-a fost revelat în Cuvântul lui Dumnezeu.
În lumina acestei revelaţii, înaintea lui Dumnezeu nu este nicio deosebire între oameni, “Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23). Iar pe de altă parte “…nu este nicio deosebire între iudeu şi grec, căci toţi au acelaşi Domn, care este bogat în îndurare pentru toţi cei ce-L cheamă” (Romani 10:12). Totuşi, din alte puncte de vedere, potrivit planurilor Lui, Scriptura ne spune că Dumnezeu a împărţit oamenii între “Poporul ales” (evreii) şi “Neamuri” (celelalte popoare), iar după întruparea, moartea, învierea şi înălţarea lui Hristos, Dumnezeu a înfiinţat o a treia categorie de oameni, distinctă de celelalte două, şi anume “Biserica”. Împărţirea aceasta o găsim în 1 Corinteni 10:32 în îndemnul apostolului Pavel către corinteni: “Să nu fiţi pricină de păcătuire nici pentru iudei, nici pentru greci, nici pentru Biserica lui Dumnezeu.”
Cu aceste lucruri în minte, înainte de a încerca să înţelegem la ce se referă textul biblic atunci când vorbeşte despre „judecata veşnică”[1], vă propun să creionăm pe scurt direcţiile majore în care o ia textul Noului Testament atunci când vine vorba despre judecată.
Tipuri de judecăţi prezentate în Noul Testament:
“Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.” (Ioan 5:24)
Aceasta este Evanghelia adusă de Hristos; un har care odată acceptat prin credinţă aduce omului ispăşire. Plata păcatului este moartea, însă moartea aceasta a suferit-o Hristos de dragul nostru, pentru ca odată satisfăcută dreptatea divină să putem căpăta iertarea şi să scăpăm de osânda judecăţii. “Şi darul fără plată nu vine ca printr-acel unul care a păcătuit, căci judecata venită de la unul a adus osânda, dar darul fără plată venit în urma multor greşeli a adus o hotărâre de iertare…care dă viaţa.” (Romani 5:16)
Judecata divină (adică, moartea) a căzut asupra lui Hristos pentru ca noi să putem scăpa de ea. “Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. Oricine crede în El nu este judecat…” (Ioan 3:17-18).
Acesta este un alt tip de judecată menţionat în scrierile noutestamentare, judecată care i se cere credinciosului, faţă de el însuşi, şi pe care trebuie să o exercite în toate relaţiile pe care le are – în relaţia cu sine şi cu semenii săi, în relaţia cu Dumnezeu şi în lumina acestei relaţii. “Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi. Dar când suntem judecaţi, suntem pedepsiţi (sau, disciplinaţi) de Domnul, ca să nu fim osândiţi odată cu lumea.” (1 Corinteni 11:31-32)
Judecata aceasta este judecata Bisericii[2], care va avea loc nu în vederea mântuirii[3] sau osândirii, ci în vederea răsplătirii – criteriile acestei judecăţi, pe lângă dreptatea divină[4], desigur, sunt faptele făcute de cei mântuiţi prin har şi credinţă. “Căci toţi (scrie apostolul către Biserica din Corint) trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup.” (2 Corinteni 5:10)
Judecata aceasta, cunoscută şi ca “judecata oilor şi a caprelor[5]” este probabil cea mai ambiguă şi cea mai răstălmăcită dintre tipurile de judecăţi despre care ne vorbeşte Noul Testament. Pentru că explicare ei detaliată nu este scopul principal al acestei scrieri ne vom limita doar la creionarea direcţiilor generale pe care textul Evangheliei ni le prezintă.
Ni se spune că judecătorul este Hristos şi că judecata va avea loc când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, însă El stă de data aceasta pe scaunul de domnie al slavei Sale ca să judece toate Neamurile, potrivit cu felul în care s-au purtat cu o categorie aparte de oameni, numită de El “aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei.” Cei care au parte de aprobarea divină sunt numiţi binecuvântaţi şi neprihăniţi, şi sunt invitaţi să moştenească Împărăţia şi viaţa veşnică, iar ceilalţi sunt numiţi belstemaţi, şi sunt izgoniţi în focul cel veşnic, în pedeapsa veşnică. (Matei 25:31-46).
Chiar dacă împărţirea tuturor Neamurilor în cei de la dreapta şi cei de la stânga nu ne lămureşte foarte clar cui i se adresează judecata aceasta, nu putem să nu remarcăm termenii drastici aflaţi în vădită opoziţie cu care ea se finalizează: viaţa veşnică pentru unii, şi pedeapsa veşnică pentru alţii, mai exact “focul cel veşnic, care a fost pregătit Diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25:41) – termeni care ne aduc mai aproape de subiectul pe care încercăm să-l aprofundăm, şi anume învăţătura despre “judecata veşnică.”[6] (Evrei 6:2)
Ultima judecată menţionată în Scriptură este o judecată de care vor avea parte doar către cei morţi, în faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie mare şi alb, la sfârşitul celor o mie de ani de domnie ai lui Hristos. Scriptura ne spune că momentul acestei judecăţi marchează sfârşitul Universului material aşa cum îl cunoaştem noi, pentru că Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. Imediat după descrierea judecăţii, apostolul Ioan scrie următoarele cuvinte: Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră. (Apocalipsa 20:11, 21:1)
Nişte cărţi vor fi deschise. Şi va fi deschisă şi o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii vor fi judecaţi după faptele lor, după cele ce sunt scrise în cărţile acelea. Deşi noi ştim din alte texte ale Noului Testament că nimeni nu poate fi mântuit de păcatele lui prin propriile fapte bune, ca să nu se laude – mai ştim şi că adevărata dovadă a credinţei noastre sunt faptele noastre, şi că Dumnezeu a rânduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate. Tocmai menirea aceasta se pare că o au cărţile deschise, şi anume dovedirea dreptei judecăţi divine, prezentarea dovezilor înregistrate acolo.
Rezultatul judecăţii nu va fi favorabil pentru niciunul din cei ce vor fi judecaţi atunci, ci va fi o cutremurătoare condamarea veşnică, numită moartea a doua. Nu doar o aruncare în întunericul de afară, ci o împlinire a variantelor alese de oameni prin respingerea lui Dumnezeu, o împărtăşire de soartă cu fiinţele angelice căzute, cu Diavolul şi întreaga lui împărăţie, o separare[7] veşnică de Dumnezeul care este Lumină şi Viaţă. “Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii a fost aruncat în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua.” (Apocalipsa 20:14-15)
Judecata veşnică
Iată-ne ajunşi în punctul maxim al acestui subiect prezentat într-o diversitate de feluri şi forme (lingvistice) în întreaga Scriptură, de la întâia ei carte scrisă, cartea Iov, (“Şi să ştiţi că este o judecată!” 19:29), până la ultima ei carte, Apocalipsa. Citind şi căutând să înţelegem cât mai corect aceste învăţături, dilema care se ridică – şi care este de netrecut pentru mulţi oameni -, este tocmai aparent-vădita contradicţie între dreptatea divină (temeiul judecăţii) şi aspectul ei veşnic, pentru că tocmai acest aspect căutăm acum să-l aprofundăm, anume judecat veşnică.
Cum este posibil, ne întrebăm, ca Dumnezeul care ni se prezintă ca fiind bun, milos, îndelung răbdător, adevărat şi drept, şi care atât de mult a iubit lumea încât şi-a dat la moarte propriul Fiu pentru mântuirea omenirii căzute în păcat, să judece şi să pedepesească cu o veşnicie de întuneric, de chin şi de suferinţă, pe un om care I-a întors spatele, L-a ignorat şi s-a răzvrătit în neascultare împotriva Lui întreaga viaţă, adică, pentru noi cei de astăzi, o perioadă relativ scurtă de 70-80 de ani, sau chiar mai puţin? Unde-i dreptatea unei asemenea judecăţi, ne întrebăm noi[8], şi ne grăbim să tragem tot felul de concluzii în favoarea noastră: fie că Dumnezeul acesta nu-i drept, aşa cum pretinde; fie că nu-i bun, aşa cum pretinde; ceea ce înseamnă că e un Dumnezeu rău, căruia în „nedreptatea” aceasta a Lui îi face plăcere să se răzbune şi să-i chinuie pe oamenii care l-au respins.
Varianta aceasta de interpretare este acceptată cu uşurinţă de mulţi, ca fiind varianta “corectă” – rezolvarea rapidă a “problemei”, însă trebuie adăugat că de cele mai multe ori răspunsul corect depinde de întrebarea corectă; dreptatea în cazul judecăţii divine fiind definită de Dumnezeu în termenii Lui, nu ai noştri. După aproape două mii de ani de creştinism, bănuiesc că ştiţi că nu suntem deloc primii care încercăm să întelegem corect învăţătura aceasta a Scripturii precum şi aspectele ei aparent contradictorii. Iată ce scrie John Piper:
Iadul este o realitate înspăimântătoare. A vorbi despre el cu uşurinţă dovedeşte că nu ne dăm seama cât este de oribil. […] Ar trebui să ne cutremurăm.
De ce? Pentru că ororile infinite ale iadului sunt menite de Dumnezeu să fie o demonstraţie vie a valorii infinite a gloriei Lui pe care păcătoşii au depreciat-o. Afirmaţiile biblice despre dreptatea şi realitatea iadului sunt mărturia cea mai clară a imensului păcat de a nu-l glorifica pe Dumnezeu. Toţi am păcătuit. Toate naţiunile au păcătuit. De aceea greutatea vinei infinite se răsfrânge asupra fiecărei fiinţe umane datorită faptului că nu am reuşit să ne găsim plăcerea în Dumnezeu mai mult decât în propria noastră suficienţă.
[…] Obiecţia ridicată de secole, că pedeapsa eternă este disproporţională cu o viaţă finită de păcat, omite un lucru esenţial pe care Jonathan Edwards l-a văzut atât de clar, şi anume că gradul vinovăţiei nu este în raport direct proporţional cu cât de mult timp ai ofensat o persoană, ci cu cât de înalt a fost rangul persoanei pe care ai ofensat-o.[9]
Vina unei persoane care nesocoteşte şi dispreţuieşte pe cineva este proporţional mai mult sau mai puţin odioasă în raport cu obligaţia mai mare sau mai mică de a asculta de cel ofensat. De aceea, dacă există vreo persoană faţă de care avem datoria infinită de a o iubi, de a o cinsiti şi de a o asculta, atitudinea contrară faţă de ea ar fi o vină infinită.
Datoria noastră de a iubi, de a cinsti şi de a asculta de o persoană este proporţională cu dragostea, consideraţia şi autoritatea faţă de aceasta… Dar Dumnezeu este o Persoană infinit de minunată pentru că are o desăvârşire şi o frumuseţe infinită…
Deci păcatul împotriva lui Dumnezeu, fiind violoarea unei datorii infinite, este o vină infinit de mare, care merită astfel o pedeapsă infinită… Eternitatea pedepsei oamenilor neevlavioşi o face să fie propoţională cu grozăvia păcatului de care se fac vinovaţi.[10]
__________________
[1] De observat că nu se foloseşte termenul general de “judecată viitoare” – deşi, de vreme ce încă n-a avut loc, se subînţelege că respectiva judecată va avea loc cândva în viitor.
[2] Biserica Universală, adică totalitatea credincioşilor în Hristos din toate timpurile şi toate locurile, de la prima venire a lui Hristos până la reîntoarcerea Lui.
[3] Mântuirea “…nu (este) prin fapte, ca să nu se laude nimeni”, Efeseni 2:9.
[4] Ioan 7:24 “Nu judecaţi după înfăţişare, ci judecaţi după dreptate.”
[5] Matei 25:32 “Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre.”
[6] Alte texte, precum cel din Iuda 1:6, ne vorbesc în termenii perspectivelor veşnice despre judecata îngerilor căzuţi (a demonilor), judecată despre care nu ni se dau multe detalii, nu ştim când şi cum va avea loc. (“El a păstrat pentru judecata zilei celei mari, puşi în lanţuri veşnice, în întuneric, pe îngerii care nu şi-au păstrat vrednicia, ci şi-au părăsit locuinţa.”) Putem trage totuşi concluzia, din texte precum cel din Matei 25, că soarta lor va fi împărtăşită de unii oameni.
[7] Moartea înseamnă separare (de viaţă).
[8] Ţi se pare drept, zicem noi? De parcă dreptatea divină se ia după ce ni se pare nouă, după ochiul nostru minuscul, după perspectivele noastre înguste şi limitate?
[9] John Piper, “Să se bucure popoarele”, Editura Cartea Creştină, Oradea, 1998, pag.152
[10] “Dreptatea lui Dumnezeu în condamnarea păcătoşilor”, The Works of Jonathan Edwards, vol.1, Edinburgh, Banner of Truth Trust, 1974, pag.669
Revista “Anotimpuri”, Anul III, Nr. 6, Toamnă 2016
– Unități de Măsură –
Din cuprins:
De când suntem numai de-o șchioapă, din prima zi a vieții noastre, suntem măsurați, cântăriți, evaluați din multe puncte de vedere (al centimetrilor, al kilogramelor, al sănătății, al voiciunii, și așa mai departe), și învățăm la rândul nostru, destul de repede, că evaluarea și auto-evaluarea este o constantă a uneia dintre coordonatele zilnice după care ne trăim viața.
Indiferent dacă folosim centimetrul, secunda sau altă unitate de măsură, cum ar fi zâmbetul sau lumina ochiilor, suspinul sau lacrimile, tot ceea ce facem sau ni se întâmplă, tot ceea ce ne fac ceilalți și tot ceea ce le facem și noi la rândul nostru pare a fi în strânsă și permanentă legătură cu o anumită măsurătoare căreia uneori îi spunem mulțumire și alteori nemulțumire.
Atunci când lucrurile, situațiile, oamenii par să corespundă așteptările noastre suntem bucuroși, fericiți, mulțumiți. Iar atunci când, din contră, multe dintre ele, sau toate, sunt contrare „măsurătorilor” noastre avem parte de disconfortul nemulțumirii – care în mod paradoxal poate fi un excelent motiv al schimbării, desigur, al schimbării în bine.
Evaluarea fiind constantă, lupta și frământarea pare a fi și ea constantă, iar echilibrul dintre cele două pare a fi alegerea cea mai de dorit, cea mai înțeleaptă – conștienți fiind de faptul că de cele mai multe ori suntem mulțumiți si/sau nemulțumiți după măsurătorile noastre personale, care sunt capricioase și subiective, de multe ori foarte diferite și foarte îndepărtate de măsurătorile neschimbabile și eterne ale Celui care prin bogăția Lui ne este Tată.
Revista „Anotimpuri” pe care o țineți în mână – revista Bisericii Creștine Baptise „Maranata” Hunedoara vă invită și provoacă în numărul acesta (#6) să vă gândiți în timp ce citiți și să meditați la aceste două aspecte (două fațete ale unei singure monede), regăsite sub forme variate în viața fiecăruia dintre noi, și, dacă considerați că este cazul, să re-măsurați însăși măsurătoarea care pare a fi cauza mulțumirii sau nemulțumirii noastre zilnice.
Subiectul nu este scos de sub lupa experților și nici nu ne este prezentat într-o manieră atotcuprinzătoare, ci prin bunăvoința fraților și a surorilor din biserica noastră putem arunca o scurtă privire asupra unor înțelegeri, perspective și experiențe personale.
Nu uitați să le mulțumiți pentru disponibilitatea, timpul și deschiderea lor – poate fi începutul, sau, de ce nu, exersarea acestei deprinderi atât de benefică vieții: mulțumirea!
Oh ce virtuți, ce calități rare, găsite la așa de puțini oameni în forma lor reală… Păcat că mulțumirea și nemulțumirea au devenit (sau poate că așa au fost dintotdeauna) așa de distorsionate, și se pare că de cele mai multe ori sunt folosite exact când nu trebuie.
Ce înseamnă să fii mulțumit? Ce înseamna oare să fii ne-mulțumit? Ca să nu pierdem vremea, eu zic să privim direct la problemă! Am o singură intrebare, vizavi de acest subiect, pe care o adreses tuturor și care pentru mine unul e zguduitoare, și mă frământă uneori: De ce suntem multumiți când ar trebui să fim nemulțumiți și de ce suntem nemulțumiți când ar trebui să fim mulțumiți???
Cum am putut noi, cei din biserică, să luăm această tendință și practică a lumii și să o trăim în viețile noastre? Nici nu pot să îmi imaginez ce trist e Dumnezeu privind la scena asta înfricoșătoare, cât de tare ne afectează viețile când inversăm valori de tot felul, printre care și acestea două, mulțumirea și nemulțumirea. “Multumiți-vă cu ce aveti!”, ne îndeamnă Scriptura, pentru că “Nu am adus nimic cu noi in lume!”, “Nu o sa luam nimic din ea!” Păcat ca unii au luat cuvintele care spun “celui care are i se v-a da și mai mult, și celui ce n-are i se v-a lua si ce i se pare ca are” și le-au folosit doar pe plan material. De ce suntem nemulțumiți cu ce avem?
Cum sunteți dumneavoastră? Cum ești? Alerg în stânga și în dreapta să îmi fac un rost, un viitor asigurat mie și familiei mele. Aha… ok! Și în rest? Cum ești în relația cu Domnul? Eu!? Eu sunt bine, daa…!!! Relația mea cu Domnul este bună, mă rog, citesc, fac fapte bune…etc.
Observați prioritarul?
Îmi spunea cineva nu de mult: Isus este o latură a vieții noastre de care trebuie să ne îngrijim. O latura?? Ceva? Un compartiment? Aș striga cu toată puterea dacă s-ar putea să mă audă toți: Isus este CENTRUL!! Noi pentru El și din pricina Lui trăim. De ce nu ne dedicăm Lui în totalitate și datorită binecuvântărilor Lui să Il iubim pe El așa cum El ne iubește pe noi?
Avem pentru ce să fim mulțumitori și recunoscători, avem binecuvântări cerești și pământești, majoritatea dintre noi avem de toate, și chiar mai mult decât avem nevoie! Avem prosperitate, avem iertarea păcatelor, mântuirea, avem însoțirea Duhului Sfânt, avem, avem, și iar avem! Avem lucruri pentru care ar trebui să plângem și să mulțumim, că nu le merităm și El totuși ni le oferă. Însă noi le considerăm normale. Și rămânem căldicei și nu avem nimic împotriva stării noastre, nu ne nemulțumește auto-evaluarea aceasta nedreaptă pe care ne-o facem. Nu avem nimic împotriva faptului că biserica e rece, ca noi uneori, și mergem căldicei către gura Domnului… Oare ce o să facă cu noi?
Ce am facut, frați și surori? Ce am facut!? Cum putem fi mulțumiți de noi înșine și nemulțumiți de Domnul și de binecuvântările Lui? Oare îi întelege careva dintre noi durerea? Oare i se umezesc ochii cuiva când se gândește? Oare ii mai pasa cuiva? Neemia?!!! Unde ești!?
Eu sunt atât de leneș în disciplina rugăciunii și a postului, a faceri de bine, a căutării de frați, și a multor altor lucruri pe care le cunosc și stiu că sunt bune și trebuie să le fac. De aceea vă chem pe toți cei care citiți aceste rânduri să îmi veniți în ajutor, și să ne venim în ajutor unii altora, și să ne dedicăm Lui împreună. M-am săturat să îmi irosesc timpul pe Facebook, banii pe știu eu ce lucruri neimportante, sau glasul pe nimicuri, într-un spirit de nemulțumire continuă, dar nu față de lucrurile și aspectele care ar trebui pe drept să mă nemulțumească – ci față de mulțimea lucrurilor bune pe care le primesc de la Dumnezeu ca să mă bucur de ele, cu inima plină de mulțumire.
Ne naştem nemulţumiţi…Toate încep cu “ne” sau “nu”: neiubitori, neînduplecaţi, neiertători, etc. Este o cale lungă şi multă luptă cu noi înşine până ajungem să fim mulţumiţi, uşor de înduplecat, iertători, iubitori, etc.
Am o imagine încă vie în minte de când aveam vreo cinci, şase ani, în casa bunicilor mei. Într-o bucătărie modestă, mobilată numai cu strictul necesar, fierbea pe sobă ceaiul care se pregătea pentru micul dejun. Ne adunam în jurul mesei: o cană de ceai cu pâine neagră. Bunicul cerea bunecuvântarea, mâncam şi ne săturam. Toţi aveam faţa luminoasă şi inima mulţimită – o mulţumire pe care mulţi nu pot s-o priceapă, plină de pace, de putere. “Omul mulţumit are un ospăţ necurmat,” spune Domnul.
Se pare că în prezent mulţumirea este o floare tot mai rară, pe cale de dispariţie. Totuşi se pare şi că nu am nevoie de multe lucruri ca să fiu mulţumită, doar trebuie să mă uit în jurul meu, să văd, să simt că dacă am acele câteva lucruri, cele mai importante pentru mine, î-mi sunt îndeajuns ca să fiu mulţumită şi bucuroasă.
Psalmul 73 m-a răscolit întotdeauna. Nu l-am înţeles de la început, dar pe parcurs a început să fie din ce în ce mai relevant pentru viaţa mea. Aşa am fost cred, asemenea lui Asaf, fiecare dintre noi: nemulţumiţi cu soarta noastră, cârcotaşi. Toate acestea până când Dumnezeu ne-a arătat oportunităţile prin care vedem că de fapt toate erau şi sunt motive de mulţumire.
Eu vreau să-i mulţumesc lui Dumnezeu că m-a urmărit cu privirea până m-am întors la El. Îi mulţumesc pentru rugăciunile care m-au păstrat până acum în viaţă şi în harul Său. Îi mulţumesc pentru familia mea şi cei dragi ai mei pentru care trebuie să mă rog şi pe care tebuie să-i iubesc. Îi mulţumesc pentru fraţi, surori, oameni minunaţi cu care ne-am angajat în această călătorie spre cer împreună cu Domnul nostru. Şi pentru că “..paşii Lui varsă belşugul,” îi mulţumesc şi pentru toate roadele pământului care sunt atât de necesare trupului.
Şi dacă toate acestea sunt adevărate, atunci de ce nu i-aş mulţumi? Ba da, Doamne, îţi mulţumesc din toată inima mea.
Nu ştiu ce cred alții, dar eu, dacă aș spune “mulţumesc” în fiecare secundă, consider că tot nu ar fi destul pentru tot ce a făcut Dumnezeu pentru mine! Da,toţi mulţumim atunci când suntem sănătoşi şi ne merge bine, atunci când celor dragi ai noştri le este bine. Dar oare mai mulţumim şi atunci când trecem prin suferinţă, atunci când suntem in diverse încercări, noi sau cei dragi nouă? Nu-i aşa că stăm un pic pe gânduri înainte de a spune “mulţumesc” în asemenea situaţii?
De-a lungul timpului m-am rugat Domnului să mă ajute să îmi dezvolt starea de a fi mulţumită în orice situaţie, şi-i mulţumesc că mi-a ascultat rugăciunea!
Cu 12 ani in urmă, Domnul ne-a ajutat, pe mine și familia mea, să ne mutăm la casă. Având patru copii, a fost o adevărată binecuvântare pentru noi să avem spaţiu mai mult, o grădină şi o curte mare şi frumoasă. Şi noi şi copiii noştri, eram în culmea fericirii! Dar, atunci, poate am uitat să fiu mulţumitoare îndeajuns… În timpul renovărilor, în 20 iulie 2004, am plecat la Arad împreună cu Ligia, fiica noastră cea mare, pentru aprovizionarea florăriei pe care o avem. Era o zi teribil de călduroasă, noi eram foarte obosite (din cauza lucrului de la renovarea casei) aşa că Ligia m-a întrebat dacă poate să aţipească un pic. Eram pe drumul de întoarcere spre casă, undeva pe la jumătatea lui, când şi pe mine m-a ajuns oboseala şi am aţipit la volan intrând cu maşina într-un pom! Domnul ne-a învelit în mâinile Lui, pentru că Ligia nu a păţit nimic, iar eu am avut doar nişte mici lovituri, deşi maşina a fost lovită tare şi nu am mai putut să o reparăm!
De atunci mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dăruit în continuare zile să pot să mă bucur de soţul meu, de copiii mei, de nepotul meu şi de tot ceea ce îmi dăruieşte în fiecare zi!
Vă îndemn, cu tot dragul, să fiţi şi dumneavoastră mulţumitori Domnului în orice clipă a vieţii, prin orice treceţi, după cum ne îndeamnă pe toţi sfânta Carte: “Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi.”
Zilele trecute priveam ploaia frunzelor ce se așterneau pe pământ. Le urmăream, unele mai mari, altele mai mici, unele încă verzi, altele galbene, roșiatice, niciuna nu era la fel. Cădeau și le zdrobeam cu talpa piciorului. Unele scăpau nezdrobite de mine sau de alți trecători, iar multe rezistau vântului, în copaci.
Mi-am imaginat fiecare frunză un om. Atât de diferiți: unii mici, alții mari, fiecare unic în felul lui. Unii mari și încă “verzi,” iar alții zdrobiți, “cernuți” de toamna vieții. Oare care frunză aș putea fi eu? M-a doborât oare vântul încercării sau încă mai rezist uscată, dar totuși agățată de “copac”? Privind, mă întrebam oare unde mă situez? M-am maturizat, sau încă mă hrănesc “cu lapte”- așa cum le scrie apostolul Pavel corintenilor.
Privind frunzele, toamna, m-a cuprins un sentiment de melancolie. Dacă sunt zdrobită ce să mai sper? Mi-a amintit de furtunile din viața mea. Mi-am dar seama atunci că am căzut. Ba chiar mă vedeam zdrobită.
Și totuși iubesc toamna. Când eram la școală, în multe compuneri descriam anotimpul toamna ca fiind anotimpul meu preferat. Familia mea știe că îmi place toamna, dar în ciuda acestei preferințe uneori mă întristez.
Ajunsă acasă am privit pe fereastră. Vântul nu mai adia, nu mai vedeam nicio frunză căzând. Am văzut printre copaci un brad. Știți cum e bradul, veșnic verde, drept, frumos. Aș vrea să fiu ca bradul, mi-am zis, să nu cad doborâtă de povara timpului, să nu mă afecteze toamna. Să fiu așa ca unii pe care parcă nu-i doboară nimic. Trăiesc fericiți toată viața, sau cel puțin așa se vede din afară. Dar mi-a trecut repede prin gând faptul că el, bradul, nu așteaptă primăvara, nu se bucură de înviere.
Vânturile vieții nu ne ocolesc pe niciunul dintre noi. Nici timpul cu anotimpurile lui. Nu (mai) vreau să mă împotrivesc vântului, care suflă zi după zi, așa cum am văzut că pățesc frunzele. Trăiesc cu speranța învierii, a unui timp diferit ce va să vină. Vreau să mă zdrobesc la picioarele Lui ca să se poată folosi de mine.
Natura a înțeles circuitul. Nu am văzut nicio frunză chinuindu-se să se agațe înapoi în copac, să se lipească la loc în locul de unde a fost dezlipită. Dar noi oamenii se pare că atât de greu și atât de puțin înțelegem. Ne “agățăm” de pământul acesta, cu problemele lui cu tot, de poveri, de averi, de durerile ce le însoțesc. Vrem să mai stăm puțin în “confortul nostru” și nu avem curajul să evadăm, să ne lăsăm purtați de puterea Creatorului ca să gustăm un alt anotimp.
Cel care ne-a întocmit știe cel mai bine când să lase furtuna în viața noastră, când să oprească vântul sau când a sosit momentul să părăsim această luptă pentru a ne primi răsplata.
Frumusețea și mulțumirea cea mare nu stă în faptul că viața e complexă, ci în colorata realitate că avem parte de ea, că o putem simți și vedea, că suntem purtați pe brațe puternice și invizibile, așa cum poartă vântul frunzele.
Am auzit des expresia “Mulţumirea se găseşte în puţine inimi.” Dar aruncăm o privire în jurul nostru şi ne întrebăm, “Întâlnim, oare, mulţi oameni multumiţi?” Sau ne uităm uneori în oglinda introspecţiei personale: “Sunt eu un om mulţumitor pentru toate lucrurile?” Răspunsurile de cele mai multe ori sunt evidente. Cu siguranţă NU.
Apostolul Pavel le scria filipenilor: “M-am deprins să fiu mulţumit cu starea în care mă găsesc” (Filipeni 4:11), şi să nu uităm că atunci când scria aceste cuvinte apostolul era în temniţă în lanţuri, departe de orice confort şi de posibilitatea de a decide ce să facă sau să nu facă – privat de libertatea lui. Cu siguranţă că nu iubea starea în care se găsea, dar s-a “deprins” să fie mulţumit şi în astfel de situaţii, având acces, prin înţelepciunea lui Dumnezeu, la perspectiva mai largă a lucrării speciale pe care o făcea şi din care era parte. Astfel el scrie la începutul epistolei, dezvăluind felul lui de gândire şi “sursa” deprinderii lui, (care ne poate fi de folos şi nouă): „Şi cei mai mulţi din fraţi, îmbărbătaţi de lanţurile mele, au şi mai multă îndrăzneală să vestească fără teamă Cuvântul lui Dumnezeu.” (Filipeni 1:14)
Încerc şi eu să mă deprind cu atitudinea de mulţumire despre care vorbeşte apostolul Pavel. Această deprindere începe încă din copilărie. Mama m-a învăţat de mic să spun “Mulţumesc”, şi atunci când uitam să spun îmi aducea mereu aminte. Acest cuvânt este cel mai elementar şi mai important cuvânt prin care îmi pot arăta recunoştiinta faţă de cineva.
Deşi pare simplu şi la îndemână îl folosesc totuşi destul de rar. Identific în viaţa mea câteva piedici, cum ar fi îndreptăţirea de sine, suspiciunea față de unele motivaţii, lipsa de înţelegere a celuilalt, lipsa dragostei, răutatea lăuntrică şi exterioară, etc. Cântaresc de multe ori omul şi nu fapta lui vrednică de mulţumire; uit repede importanţa ajutorului primit, pentru care se cade să mulţumesc.
Ştiu că mulţumirea izvorâtă dintr-o inimă caldă , sinceră şi recunoscătore dau viată şi aduc slavă lui Dumnezeu, şi totuşi cuvântul mulţumesc este ocazional pe buzele mele. Mă regăsesc, deseori, în ipostaza unuia dintre cei zece leproşi care, după cum scrie Evanghelia, au fost vindecaţi de lepra lor de către Domnul Isus. Prea rar în ipostaza samariteanului milostiv.
Trebuie să revin la deprinderea de a fi mulţumitor. Să mă deprind să văd în toate circumstanţele vieţii mele în primul rând Harul divin, şi nu doar o consecinţă directă a vreunui merit de-al meu. Să identific zilnic “cadourile” valoroase, indispensabile si binecuvantate, de care am parte. Îmi doresc să ajung la acea normalitate în care cuvântul mulţumesc să devină o realitate o trairii mele zilnice.
M-am întrebat, oare de ce Apostolul Pavel, insuflat de Duhul Sfânt, i-a îndemnat pe credincioşii din Efes prin cuvintele acestea: ”Multumiţi totdeauna …pentru toate lucrurile…”(Efeseni 5.20). Eu cred că în spatele cuvintelor de mulţumire, stă o forţă, miracolul puterii de viaţă şi de încurajare pe care o au cuvintele.
Cuvantul MULŢUMESC are multiple valenţe; stârneşte sentimente variate, aduce bucurie în suflet, ne înseninează faţa, ne împodobeşte uneori obrajii cu lacrimi. Acest cuvânt este mai scump decât aurul, mai rar decât comoară, mai dorit, de mulţi dintre noi, decât un margaritar. Cuvântul mulţumesc deschide porti ferecate, dezleagă lanţuri sudate, sfarmă stânci încremenite în sufletele noastre. El schimbă radical vocabularul nostru, dă valoare exprimării, aduce respect şi prestigiu, îl onorează atât pe cel care-l primeşte, cât şi pe cel ce-l rosteşte.
Ma rog Domnului să-mi dea întelepciune ca să folosesc fără zgârcenie acest cuvânt, care va aduce bucurie, satisfacţie, recunoştinţă şi mângâire semenilor, şi care-l glorifică pe Stăpân.
Un om nemulțumit nu pierdea nicio ocazie ca să se plângă înaintea semenilor de sărăcia lui. Se considera blestemat, neîndreptațit de Dumnezeu, nemulțumit de situația lui și fără nici un sprijin.
Un bătrân auzindu-l, se apropie de el, îl apucă de mâna dreaptă și-l întrebă:
-Ai vrea să ti se taie mâna dreaptă pentru 1000 de monezi de aur?
-Nu, nu vreau! răspunse omul.
-Dar mâna stângă?
-Nici!
-Atunci poate accepți să ți se scoată unul din ochi pentru 10.000 de monezi de aur (?)
-Nici nu mă gândesc să accept așa ceva; nu-mi voi da ochii pentru nimic în lume. Ferească Dumnezeu!
Bătrânul s-a uitat la el și i-a zis:
-Vezi ce bogăție ți-a dat Dumnezeu – un trup întreg – și tu cârtești împotriva Lui în loc sa-I mulțumești.
Dacă i-am mulţumi lui Dumnezeu pentru tot ceea ce face pentru noi, nu am mai avea timp să ne plângem. Mulţumirea vine atunci când înţelegem că ceea ce ne dă Dumnezeu este mai bun decât ceea ce ne dorim noi.
Scrie in Biblie, în Epistola lui Pavel către Efeseni (5:20): Mulţumiţi totdeauna lui Dumnezeu Tatăl, pentru toate lucrurile, în Numele Domnului nostru Isus Hristos.
Sunt atât de mult lucrurile pentru care ar trebui să-i mulțumim lui Dumnezeu încât mintea noastră nu le poate cuprinde (binecuvântari, binefaceri, bucurii, fericire, răsplătiri, etc).
“Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi“ ne cere apostolul Pavel (1Tesaloniceni 5:18).
Mulţumirea este vitală, este esenţială în ochii lui Dumnezeu. Dacă sunt sincer, știu că nu m-am născut mulţumitor și nu îmi vine în mod natural să mulțumesc. Trebuie să te naşti din nou, din Dumnezeu, ca să înveţi cu adevărat mulţumirea ca mod de viaţă şi închinare. Oare acum înţeleg pe deplin? Desigur că nu, dar mă lupt și mă disciplinez mereu.
Dumnezeu are milă şi îndurare pentru noi. Chiar si atunci când trăiam în lume şi păcat, şi veneam la El doar cu diverse cereri și solicitări. Paradoxal, Dumnezeu le onora foarte repede, fără ca eu să-i mulţumesc, fără ca eu să-L recunosc.
Când am intrat în procesul mântuirii, prin jerfa supremă a Fiului Său, Isus Hristos, am început să conştientizez şi să exclam: Ce mare eşti Doamne! Îţi mulţumesc pentru dragostea, mila, îndurarea şi planul Tău măreţ pentru omenire și pentru mine! Aleluia!
Încerc, prin viata mea, să nu mă asemăn cu lumea. Să nu vreau doar binecuvantari, binefaceri, daruri, dar să uit de Dătător, să uit de Dumnezeu! Motive de mulţumire? O, în fiecare zi, nenumărate!”Ce lucru am pe care să nu-l fi primit“ de la Dumnezeu? Toate sunt de la El!
Oare cum ar fi, dacă încerc într-o zi, sau chiar în mai multe, să nu cer nimic pentru mine, niciun cadou, niciun favor, ci doar să-i mulţumesc pentru ceea ce am deja?! Cu siguranță ar fi un exercițiu benefic sufletului meu.
Voia lui Dumnezeu este să-i mulţumec în orice situaţie, în orice împrejurare şi în orice conjunctură: încercări, pustie spirituală, când sunt nedreptăţit, şi să nu uit acest lucru nici când sunt în bucurii.
Mulţumirea vindecă boala cârtirii, alungă gândurile, uneltirile diavolului şi asigură continuitatea unei maturizări binecuvântate. Mulţumirea produce viaţă nouă, sănătate trupească, însă cel mai important: produce sănătate duhovnicească prin Duhul Sfânt. Mulţumirea Îl onorează pe Dumnezeu. Dumnezeu a făcut totul. Toată cinstea, gloria şi mulţumirea este numai a Lui!
Îi mulțumesc Lui Dumnezeu pentru minunea de a-L avea în viața mea, pentru că este Cel mai minunat dar al vieții mele, că este speranța mea, bucuria mea, pentru că mă ajută să mă ridic chiar și după cea mai cruntă furtună, că-mi mângâie inima, îi mulțumesc că-mi pot trăi liber credința, că o pot mărturisi, îi mulțumesc pentru toate câte a dat vieții mele până în acest moment.
Mulțumesc Doamne, care m-ai întărit, că m-ai socotit vrednic de încredere şi m-ai pus în slujba Ta!
Să credem și să fim convinși că mulțumirea vine atunci când înțelegem că ceea ce ne dă Dumnezeu este mai bun decat ceea ce ne dorim noi, că mulțumirea este comoara cea mai de preț din inima omului, iar dacă o avem, orice lucru neînsemnat are valoare, dar dacă nu o avem, orice lucru valoros nu mai înseamnă nimic.
Avem un Dumnezeu minunat, interesat şi implicat în orice detaliu din vieţile noastre. Să-i spunem mereu: Mulţumesc!
Încerc să folosesc cuvântul “MULŢUMESC” cât mai des, căci sigur nu se uzează. Vă sfătuiesc să încercați și dumneavoastră.
“Cine aduce mulţumiri ca jertfă, acela Mă proslăveşte, şi celui ce veghează asupra căii lui, aceluia îi voi arăta mântuirea lui Dumnezeu.” Psalmul 50:2
În urmă cu câteva luni am citit versetul acesta și mi-am dat seama că nu eram chiar atât de mulțumitor lui Dumnezeu pe cât mă credeam. Aveam toate resursele necesare pentru a studia, aveam sănătate și chiar puteam să-i ajut și pe cei din jurul meu la nevoie. Dar pe lângă toate acestea, existau câteva lucruri pentru care mă rugam și pe care încă nu le aveam, iar lipsa lor îmi afecta starea totală de mulțumire pe care trebuia să o am. Aveam de toate mai puțin o inimă mulțumitoare.
Am înțeles din acest verset cum trebuie să fie mulțumirea, „Cine aduce mulţumiri, ca jertfă”. Ea trebuie să fie ca o jertfă, fără cusur, exact ca jertfele pe care le cerea Dumnezeu poporului evreu. Pentru Dumnezeu mulțumirea noastră e importantă. În Psalmul 50, Dumnezeu cheamă întreg pământul la judecată fiindcă nu se închinau Lui cum trebuie. În acest psalm Dumnezeu nu mustră poporul Său pentru arderile de tot necurmate ci pentru faptul că nu era recunoscători (Psalmul 50:7-14). Pentru evrei, mulțumirea era o jertfă de bunăvoie, o jertfă de pace, însemna răspunsul poporului la tot ceea ce primea de la Dumnezeu. Dumnezeu ne asigură de ajutorul Său dacă mulțumirea este împlinită, “Adu ca jertfă lui Dumnezeu mulţumiri şi împlineşte-ţi juruinţele făcute Celui Preaînalt. Cheamă-Mă în ziua necazului, şi Eu te voi izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi!“(Psalmul 50:14-15). Dumnezeu nu ne scutește de necazuri dar dacă Îi suntem mulțumitori și dacă împlinim tot ce I-am promis Îl vom vedea la lucru. Cel mai minunat lucru pe care un om îl poate vedea pe acest pământ este felul în care Dumnezeu lucrează. Atunci Îl cunoști mai bine, atunci îți dai seama de micimea ta, de păcatul tău, atunci viața ta se schimbă și vei căuta să-L proslăvești pe El.
Pe jumătate sau aproape recunoscător pentru toate lucrurile primite de la Dumnezeu nu merge; acest fel de mulțumire nu Îl satisface pe Dumnezeu. Mulțumirea trebuie să fie un întreg, pentru toate lucrurile bune sau rele, primite sau încă neprimite. Mulțumirea nu poate lăsa loc pentru nici o firimitură de nemulțumire. Puțină nemulțumire împiedică o inimă să fie mulțumitoare, iar acest lucru în ochii lui Dumnezeu se pare că nu înseamnă mulțumire, fiindcă El nu poate accepta așa ceva. El este unic, sfânt, un Dumnezeu al jertfelor fără cusur, un Dumnezeu al lucrurilor întregi.
Scopul și rezultatul mulțumirii noastre este închinarea adusă înaintea lui Dumnezeu, „Cine aduce mulţumiri ca jertfă, acela Mă proslăveşte”. Printr-o viață mulțumitoare Dumnezeu e glorificat. Toate lucrurile au fost create de Dumnezeu, toate sunt despre El și pentru El (Apocalipsa 4:11). Întreaga creație are ca scop glorifcarea lui Dumnezeu. Rostul suprem al omului este închinarea înaintea lui Dumnezeu, dar căzând în păcat omul nu a mai fost în stare să oglindească slava Lui pe acest pământ. Domnului Isus, oglindirea lui Dumnezeu (Evrei 1:3) a venit în lumea noastră pentru ca noi să ne putem împăca cu Tatăl, să ne redescoperim scopul pentru care am fost creați, să putem reveni la starea inițială de închinători. Mulțumirea este parte integrantă din închinarea noastră înaintea lui Dumnezeu.
Mulțumirea e parte din voia lui Dumnezeu pentru noi (1 Tesaloniceni 5:18). Mulțumirea exprimă încrederea noastră în Dumnezeu. Dacă suntem conștienți că El este Tatăl nostru, păstorul nostru, susținătorul nostru care știe de ce avem nevoie chiar mai înainte ca noi să-I cerem, atunci vom fi mulțumitori pentru tot ceea ce primim de la El. Când voia lui Dumnezeu este împlinită în viața unei persoane, Dumnezeu este proslăvit, și cu siguranță El privește cu drag la cei ce fac acest lucru și Îi binecuvintează în continuare.
Dumnezeu nu poate accepta orice fel de închinare, doar o mulțumire fără cusur e acceptată de Dumnezeu. De aceea este foarte important să știm ce trebuie să facem ca să ne păstrăm starea de mulțumire. O inimă mulțumitoare presupune veghere, “Cine aduce mulţumiri ca jertfă, acela Mă proslăveşte, şi celui ce veghează asupra căii lui”.
În acest psalm, între versetele 16-22 Dumnezeu se adresează celui rău, care cunoaște Cuvântul Său dar nu îl împlinește. Persoanele descrise în aceste versete sunt ascultătorii neîmplinători. Aceste persoane știu de Dumnezeu dar nu Îl cunosc pe Dumnezeu într-un mod personal, nu și-au deschis inima ca să fie schimbați de Cuvântul lui Dumnezeu. Aceste persoane știu Cuvântul Său dar nu veghează ca sa-l împlinească.
Pentru a rămâne mulțumitori trebuie să veghem. La fel cum veghem ca să avem o viață sfântă trebuie să veghem ca să avem o inimă mulțumitoare, o mulțumire fără cusur, o mulțumire sfântă. Pe lângă atacurile din jur “inima (noastră) este nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea”(Ieremia 17:9) dar cu cât stăm mai aproape de Dumnezeu, cu cât căutăm mai mult fața Lui cu atât vom avea mai multă putere să ne împotrivim răului și ispitei. Puțină neveghere și se poate duce totul pe râpă, puțină nemulțumire și totul o ia razna. Am putea zice, nemulțumirea este rădăcina tuturor relelor. Nemulțumirea începe de la ceva mic, ca și păcatul, de aceea este foarte important să veghem și să împlinim Scriptura, pentru ca nimic rău și întinat să fie în noi.
Versetul 23 este concluzia Psalmului 50, “Cine aduce mulţumiri ca jertfă, acela Mă proslăveşte, şi celui ce veghează asupra căii lui, aceluia îi voi arăta mântuirea lui Dumnezeu.” De ce trebuie să fim mulțumitori și să veghem să rămânem mulțumitori? Din cauza lui Dumnezeu, din cauza mântuirii.
Când realizăm prețul plătit de Dumnezeu pentru răscumpărarea noastră, de implicațiile mântuirii nu putem face altceva decât să fim mulțumitori. Dacă nu conștinetizezi ce ți s-a întâmplat nu poți fi mulțumitor. Am primt un dar extraordinar, nu-l meritam dar Dumnezeu ni l-a dat. Când te gândești la dragostea lui Dumnezeu nu mai poți trăi ca înainte. Viața noastră ar trebui să devină o explozie de mulțumire findcă mântuirea de pedeapsa păcatului este cel mai important lucru din viața unei persoane. Se merită și trebuie să fim mulțumitori fiindcă finalul mulțumirii e glorios.
După ieşirea poporului Israel din Egipt, pagină de istorie relatată în cartea Exodul, chiar înaintea intrării lui în Ierihon, Dumnezeu a făcut încă o minune pentru poporul Său: a oprit apele Iordanului ca poporul să poată trece în partea cealaltă, ca să cucerească Ierihonul. Ca să nu uite ce a făcut Dumnezeu pentru ei, Domnul a poruncit lui Iosua să ia din mijlocul Iordanului “pietre de aducerea aminte” ca şi urmaşii lor să ştie ce a făcut Domnul pentru copiii Săi.
Dumnezeu a așezat și în viața mea persoane care m-au îndemnat să fac același lucru pentru a nu uita minunile Lui de care am avut, sau am parte.
Vă voi împărtăși două dintre ele:
În ultimul timp Dumnezeu a îngăduit în viața mea mai multe probleme de sănătate, și astfel, deoarece șefii ne-au chemat foarte mult la serviciu (program suplimentar) am hotărât să le spun că nu mai accept și nu mai pot să lucrez peste program, și nici sâmbăta și duminica. Decizia mea desigur că nu le-a plăcut deloc, și mi-au arătat lucrul acesta în mod indirect. Au început să-mi schimbe locul de muncă pe mai multe posturi, iar ultima dată m-au pus într-un loc unde nu mai puteam face față din punct de vedere medical. Le-am spus în mai multe rânduri că nu mai pot lucra acolo, dar mi-au răspuns că nu mai au unde altundeva să mă mute. După câteva săptămâni acolo nu am mai putut lucra și am rămas acasă în concediu medical timp de o lună. Când m-am reîntors la serviciu le-am spus să mă mute în altă parte că nu mai pot lucra acolo. Mi-au răspuns că dacă aduc hârtie de la medic care să dovedească necesitatea schimbării condițiilor de muncă, o vor face. Au fost multe zile în care m-am tot întrebat: “Doamne, de ce îngădui să se întâmple asta?” Parcă mă luptam cu morile de vânt. Colegii îmi spuneau că sunt lașă, și că nu trebuie să mă las, să mă duc să vorbesc cu directorul, că nu e corect cum se poartă cu mine, etc. Eu le ziceam că Dumnezeu știe și ce se îmtâmplă și de ce se întâmplă așa și la vremea potrivită El va aduce o rezolvare.
Cât am stat acasă bolnavă, Domnul mi-a vorbit în mod deosebit din cartea lui Iov. Am înțeles că Dumnezeu a îngăduit în viața lui toate nenorocirile doar pentru că se lăudase cu Iov înaintea diavolului. Atunci am hotărât ca indiferent care, cât de multe și grele ar fi problemele pe care Dumnezeu le îngăduie în viața mea, să-l laud și să-i rămân credincioasă. În tot acest timp, la serviciu nu se vedea nicio rezolvare, și Domnul mi-a vorbit din nou prin textul din Exod 14:14, unde le spune evreilor să stea liniștiți că El va lupta pentru ei. Am înțeles că o parte din luptă nu este a mea, ci a Domnului, așa cum spun și versurile unei cântări:
Ce mulți am în jur ce mă vor înfrânt/ Cu ei să mă lupt acum nu mai pot/ Prin al Tău Cuvânt mereu îmi promiți/ Tu stai liniștit pentru tine Eu lupt.
În Tine mă-ncred siguranță am/ Nu mă tem de nimic, sunt în mâna Ta/ Când eu am strigat “Lăudat să fii!”/ Vrăjmașul e frânt, căzut la pământ.
Până la urmă problema la locul de muncă s-a rezolvat în ciuda multor împotriviri a unor șefi, dar am învățat, după cum stă scris, că jertfele plăcute Lui sunt lauda și mulțumirea chiar și atunci, sau mai ales atunci când îmi este greu să fac lucrul acesta.
Următoarea „piatră de aducere aminte” este o experiență frumoasă cu un răspuns uimitor la rugăciune. Modul de încălzire a casei mele este atât cu gaz cât și cu lemne, așa că l-am rugat pe fratele care de obicei îmi aduce lemne să se asigure că îmi aduce lemne uscate. Răspunsul lui promt a fost că anul acesta nu a avut deloc lemne uscate și nici nu crede că va putea obține de la pădurar lemne uscate. Când l-am sunat i-am spus că eu i-am zis Dumnezeului meu că am nevoie de lemne uscate, că El știe și va rezolva și problema aceasta. Dimineața următoare mi-a spus că nu poate, iar la prânz m-a sunat să-mi spună că am un Dumnezeu extraordinar, și că l-a sunat cineva, și că are o mașină de lemne uscate de anul trecut, gata pregătite pentru foc. Nu vă puteți închinui bucuria și mulțumirea mea.
Dumnezeul nostru are timpul și metoda Lui de a răspunde rugăciunilor și nevoilor noastre. El vrea să-i acordăm încredere deplină, și să-l punem la încercare, indiferent cât de grea, ușoară sau banală ar fi problema cu care ne confruntăm.
Avem un Dumnezeu care merită toată lauda, închinarea și mulțumirea noastră, chiar și atunci când trecem prin valea plângerii – pentru că El poate, și ne ajută să o preschimbăm într-un loc plin de izvoare.
Cuvintele calde, gesturile, darurile, mesajele sau un simplu „Mulţumesc” sunt, toate, modalităţi de a-mi exprima preţuirea faţă de Dumnezeu şi față de semeniimei. Pot să arăt prin cuvintele şi faptele mele cât, şi ce este binefăcător pentru viaţa mea?
Când şi cum învăţăm mulţumirea? Toate limbile pământului au şi cuvântul mulţumesc. În unele cuvântul are două silabe, ca în franceză:„Mer-ci”, sau în italiană: Gra-zie, în engleză: Thank-you”, sau în germană: ”Dan-ke.” Altele au trei silabe, adică sunt un pic mai greu de rostit, şi aici ne incadrăm şi noi românii: ”Mul-ţu-mesc!”
Un cuvânt greu de pronunţat mai ales la prima copilărie, atunci când copilul deprinde vorbirea. Dar e şi mai grea deprinderea de a fi mulţumitor, indiferent de vârsta pe care o avem.
De mici prin toate cele cinci simţuri exprimăm nemulţumirea: nu-mi place ce gust, nu-mi place ce văd, nu-mi place ce aud, nu-mi place ce miros, nu-mi place ce ating, şi atunci cum să deprind mulţumirea ca ea să fie în natura mea?
Pavel spune in două versete în Filipeni 4:11-12 că mulţumirea e o deprindere; el “s-a deprins”şi atunci e clar că se ajunge la ea prin exerciţiu.
Ca să fiu recunoscător trebuie să-mi activez voinţa: să promit. Ce să promit?
Promit să-i arăt lui Dumnezeu, părinţilor şi profesorilor mei că îi apreciez; promit să scriu bileţele de mulţumire; promit să am grijă de lucrurile mele; promit să fiu mulţumit cu ce am; promit să țin seama mai degrabă de avantaje decăt de dificultăţi. Și chiar dacă nu întodeauna respectăm ceea ce promitem, e important să nu ne oprim din exerciuțiu, să încercăm mereu și mereu.
Dacă în urma citirii acestui articol am exersa măcar partea cu promit să scriu bileţele de mulţumire fraţilor şi surorilor din trupul lui Hristos, aceasta ar fi un prim pas în a face din mulţumire o deprindere, un obicei bun și pentru noi și pentru ceilalți.
Pasul următor ar fi să înmânăm personal aceste bilețele de mulțumire, sau să le strângem în cutia cu sugestii. Şi aşa multumirea ar fi o apreciere prin care recunosc ovaloare în fratele, sora, tânărul, tânăra sau pruncul care invaţă şi proclama Cuvântul Domnului.
Sau să ai sentimentul durabil de recunoştinţă, de gratitudine pe care îl încerci după ce ai primit o vorbă caldă, un dar, un gest, mai ales atunci când au venit pe neaşteptate sau chiar ți se par necuvenite.
Acesta e sentimentul pe care-l avem faţă de Harul nemeritat pe care Dumnezeu îl revarsă peste noi, cei care nu suntem decât o „picătura de apă dintr-o vadră” (Isaia 40:15).
Mulţumirile, expresiile rostite mă fac o persoană recunoscătoare şi înseamnă inţelegerea faptului că sunt beneficiarul făgăduinţelor pe care Dumnezeu, în credincioşia Sa, le împlineşte faţă de noi, copiii Lui.
Poate că ne întrebăm uneori de ce este importantă recunoştinţa? Păi, ea aduce încurajare; clădeşte relaţii mai frumoase; asigură o acţiune constructivă, fără să ne plângem de milă sau să-i criticăm pe alţii. Prin recunoştinţă demonstrez prioritatea pe care Dumnezeu și semenii o au în ochii mei. Atunci când nu uit să mulțumesc, când nu uit să fiu recunoscătoare, evident.
Să practicăm deci obiceiul bun al mulţumirii!
„Căci un înger al Domnului se cobora, din când în când, în scăldătoare şi tulbura apa. Şi cel dintâi care se cobora în ea, după tulburarea apei, se făcea sănătos, orice boală ar fi avut.” – Ioan 5:4
Când ați simțit ultima dată atingerea unui înger în viața dumneavoastră? Chiar dacă poate suntem tentați să spunem că niciodată, se pare totuși că uneori se apropie de noi, vine deghizat în tulburare sau surpriză, în raza plăcută a soarelui, în salutul călduros al unui vecin, în străinul cu care ne intersectăm din “întâmplare.” Când am simțit prezența unui înger care-mi atinge viața? Poate zâmbiți datorită conținutului întrebării sau datorită răspunsului care se află în inima dumneavoastră.
Într-o dimineață, în care mă trezisem tristă și nemulțumită la gândul că lucrurile din viața mea erau departe de a fi în tiparele gândite de mine, în drum spre serviciu, am avut o dorință bizară: mi-am dorit să țin în palma mea un fulg, am vrut să-i simt atingerea, imaginându-mi întreaga emoție care ar fi însoțit acel gest.
La câteva ore distanță, împărtășind unei doamne felul în care o altă persoană dragă mie, într-o situație similară de viață, depășește și învinge o boală necruțătoare, am primit vizita unui fulg mic și pufos, care s-a așezat în palma mea. Interlocutoarea mea, văzând cele întâmplate, a zâmbit și, cu convingere în glas, mi-a spus:
„- Tocmai a trecut un înger pe aici. L-ați văzut, doamna Sabina?”
I-am răspuns cu duioșie: „- Da, chiar dacă uneori nu-l putem vedea…”, gândindu-mă la tristețea mea, la lucrurile care mă nemulțumeau atât de mult, la criza din viața mea, la un iminent eșec în investiția vieții mele.
Am păstrat acele cuvinte in inima mea și m-am gândit la faptul că da, tocmai trecuse un înger prin viața mea cu circumstanțele ei nedorite și nevisate.
Atunci si acolo, am înțeles ca Dumnezeu îmi cunoaște și cel mai tainic gând și că îmi poate împlini dorința cea mai profundă. Nu trebuia decât să încerc să văd îngerii Săi trimiși special pentru a-mi bucura inima și a-mi ridica sufletul în situații de viață în care ai impresia că nimic nu funcționează după planul tău, după mintea ta sau după așteptările tale…
Acum, în timp ce scriu aceste rânduri, am primit la geamul meu vizita a doua turturele cu ochi blânzi și luminoși, ca o confirmare că prin deschiderea mlădioasă a aripilor lor mai pot aspira la un zbor lin, dăruind si altora din liniștea si semeția zborului lor.
Privind în viața mea, și în special la perioadele dificile, grele, nu pot să nu constat multitudinea oamenilor de bine pe care Dumnezeu i-a folosit, pe fiecare în felul său. Spre ei, spre oamenii de bine, precum și spre cei prin care am învățat cele mai mari lecții ale vieții, îmi îndrept gândul și recunoștința, dăruindu-le aceste rânduri.
Vă mulțumesc oameni frumoși că ați existat și că existați în viața mea, că ați ales să-mi atingeți viața prin iubirea și prietenia voastră necondiționată, prin vorba buna rostită la timpul potrivit, prin privirea caldă și zâmbetul ce mi l-ați dărui, prin mângâierea și încurajarea ce mi-ați oferit-o, prin binele înfăptuit la vreme de nevoie, prin felul liniștit în care m-ați ascultat și îndemnat să merg mai departe, prin bucuria și durerea împărtășită, prin însoțirea fără judecată și ruga înălțată sau prin gestul de neașteptată amabilitate.
Când am simțit ultima data atingerea unui înger în viața mea? Chiar azi, în timp ce mă rugam ca Dumnezeu să-i dăruiască fiicei mele oameni de bine în viața ei, a sunat telefonul și la capătul firului era o astfel de persoana, căreia ii mulțumesc si pentru inspirația acestor rânduri.
…În suportul de creioane de pe biroul meu, am câteva pene frumoase, de dimensiuni diferite, care îmi amintesc de atingerea acelui fulg mic și pufos și de gingășia Celui ce ne trimite îngerii Săi pentru a lucra în viețile noastre vindecare și speranță, conducându-ne spre ape de odihnă și cărări drepte, pe care ne însoțește cu bunătatea și iubirea Sa strălucitoare, cu mângâiere și blândețe, cu răbdare și îndelungă răbdare, iar în inima mea am o reverență si un imens – vă mulțumesc, oameni frumoși! Oameni frumoși aduși de Dumnezeu în viața mea, oameni frumoși din Biserica Baptistă Maranata!
Sunt recunoscătoare pentru felul în care m-ați călăuzit în înțelegerea Scripturii și a actului de izbăvire care a fost săvârșit la Cruce și pentru mine, în acceptarea acestuia, pentru modul prin care m-ați cuprins in rugăciunile dumneavoastră și pentru meditațiile la matematică (fără plată) de care am beneficiat in biserica veche, pentru a-mi spori șansele de a intra la prima facultate. Pentru felul in care m-ați inspirat la a sluji prin munca mea de zi cu zi, pentru felul in care v-ați bucurat de reușitele mele personale si profesionale, pentru șansa de a fi lucrat cu copiii si de a fi predat in toamna anului 1995 primele ore de religie in școlile hunedorene, pentru găzduirea și oficierea actului de binecuvântare al fetiței mele in anul 2005, deși nu mă mai regăseam in scriptele bisericii, pentru lucrurile frumoase pe care le-ați clădit in viața mea, pentru felul în care m-ați primit atunci când nu am reușit sa fiu constantă in purtarea stindardului, pentru atunci când ați plâns alături de mine si pentru atunci când ați crezut in mine și puterea de a mă ridica mai înțeleaptă și mai dreaptă, pentru felul în care m-ați învățat să trăiesc și să dăruiesc lucruri nepieritoare care nu pot fi cumpărate cu aur sau argint, pentru felul în care m-ați învățat să-mi fie dor de fi împreună cu dumneavoastră la Masa Lui și să mă doară când nu pot fi acolo, pentru felul in care m-ați învățat să-mi port înfrângerile si bucuria de a trăi cele mai frumoase zile… Pentru toate aceste lucruri vă mulțumesc. Fără dumneavoastră în viața mea nu aș fi înțeles niciodată durerea si adâncimea dragostei din inima Tatălui ce-și așteaptă cu dor si speranță întoarcerea copilului din drumurile pustiei, binecuvântarea acestei minunate pilde ce-mi îmbogățește sufletul.
Am dorit a vă împărtăși aceste lucruri așa cum le simt, cum le trăiesc și cum le cred, din prinosul inimii mele și prin simplitatea gândurilor mele, ca semn al recunoștinței și bucuriei la ceas de mulțumire si de aniversare a celor 160 de ani de mărturie a credinței baptiste în țara noastră, credință care a ajuns și în inima mea și în casa mea.
Îi cunoașteți pe cei mai mulți dintre oamenii frumoși ai vieții mele? Transmiteți-le gândul meu de bine, vă rog! Dar mai știu ceva: că și dumneavoastră ați identificat oamenii speciali prin care Dumnezeu vă picură în suflete și rouă și bine, înmiresmându-vă viața prin atingerea lor miraculoasă. Arătați-le prețuirea dumneavoastră și fiți chiar dumneavoastră înșivă acea persoană care poate lumina viața altora, atingând inimi și vieți, câștigându-le pentru acum și pentru veșnicie – acei oameni frumoși care nu mai pot fi uitați niciodată!
Mulți oameni trăiesc cu impresia că mulțumirea e reacția implicită la a primi ceea ce își doresc; că atunci când vor avea tot ceea ce visează să aibă, când toate planurile lor vor avea finalitatea dorită, vor fi, fără îndoială, mulțumiți. Adevărul este, însă, că firea umană nu e înzestrată cu capacitatea de a răspunde în mod automat cu gratitudine, nici măcar în situații favorizante. De cele ma multe ori, a avea mai mult nu e sinonim cu a fi mai mulțumit; posesia nu garantează mlțumirea, la fel cum lipsurile nu cauzează în mod necesar absența acesteia. Mulțumirea este o disciplină, iar deprinderea ei nu este o activitate opțională în viața unui creștin autentic. Mulțumirea se învață, dar procesul poate fi destul de anevoios, mai ales în momente când ni se pare că avem tot dreptul să fim frustrați și nemulțumiți. Dumnezeu ne cere să fim mulțumitori pentru toate lucrurile, indiferent de circumstanțele în care ne aflăm. Iată câteva sugestii pentru care ne-ar putea ajuta în acest sens:
Păstrează un jurnal al mulțumirii. Un pas vital pentru dezvoltarea unei personalități mulțumitoare e să meditezi la lururile din viața ta pentru care ești multumitor. Fă zilnic o listă cu lucrurile pe care Dumnezeu le-a facut pt tine. Scrie 3-5 motive pt care ești mulțumitor si gândește-te la ele pe parcursul zilei. S-ar putea să nu fie tocmai ușor la început, mai ales dacă ești obișnuit să gândești negativ, dar mulțumirea este o practică care cere exercițiu. Nu renunța!
Spune mulțumesc. Avem atâtea nevoi pe listele noastre de rugăciune și atât de puține motive de mulțumire. Învață să practici rugăciunea de mulțumire; o rugăciune în care să nu ceri nimic, ci doar să îți exprimi recunoștința înaintea lui Dumnezeu. Spune mulțumesc și oamenilor. Pentru lucruri mărunte sau lucruri mari. Verbalizarea mulțumirii poate însemna enorm pentru cei din jurul tău.
Evită să te mai compari cu cei din jur. De cele mai multe ori, aceasta este sursa unei atitudini de nemulțumire. Mereu vor exista oameni în jurul tău care au mai mulți bani, mașini mai scumpe, călătoresc mai mult, arată mai bine îmrăcați, sunt mai sănătoși sau par mai fericiți. A te uita mereu peste gard, în curtea vecinului, este calea cea mai sigură către o viață plină de frustrări și amărăciune. Concentreaza-te pe lucrurile pentru care poți fi mulțumitor din viața ta. Deși pare greu de imaginat, sute de milioane de oameni pe glob, nu au acces la o sursă de apă curată.
Fă ceva pentru alții. A fi mulțumitor nu înseamnă doar a afirma ca ești mulțumitor. Înseamnă în aceeași măsură să te comporți ca atare. Oamenii care duc o viață de gratitudine vor fi mereu gata să vină în ajutorul celor din jur fără a aștepta nimic în schimb. Un gest oricât de mic, făcut la momentul potrivit pentru cineva care are nevoie de el, poate transforma viața persoanei respective.
Rămâi modest. Biblia și studiile spun că oamenii modești au mai multe șanse să fie fericiți în viață. Modestia și generozitatea par să meargă mână în mână. Iar oamenii generoși, sunt în general, oamenii care au înțeles că mulțumirea este un mod de viață, mai curând decât o reacție de moment la ceva ce au primit.
Revista “Anotimpuri”, Anul III, Nr. 5, Primăvară 2016
– Hărți pe Cale –
Din cuprins:
Neîndoielnic, „înțelepciunea este cu mult mai bună decât prostia, după cum lumina este mai bună decât întunericul”, așa cum bine constata, cu multă vreme în urmă, înțeleptul Solomon.
Astfel, se știe că cel care are hartă pe drum are mult mai multe șanse reale de a nu rătăci, și de a ajunge cu bine și mai repede la destinație, decât cel care are o busolă defectă, sau n-are niciun GPS care să-l ghideze.
E aproape de prisos să reamintim că omul care n-are nici lumânărele, nici chibrituri, nici lanternă, nici ochean sau ochelari pentru a vedea clar, sau mai clar, ce-i departe sau în apropiere, dar are un prieten care să-l ajute, care să-i împrumute la nevoie o rază de lumină, omul acela nu-i singur, nici lipsit, nici pierdut, nici deznădăjnuit.
Îmbucurător este faptul că putem spune aceste lucruri și despre noi – sub lumina soarelui care de dimineața a răsărit peste toți deopotrivă, ca „prin lumina lui să vedem lumina” și să împărtășim între noi – chiar și prin aceste rânduri – parte din lumina specifică pe care Cel care El însuși este Lumină a împărțit-o fiecăruia după cum a considerat El de cuviință.
Revista „Anotimpuri” ajunsă la numărul 5, la început de primăvară 2016, vă invită să citiți rândurile scrise de câțiva dintre frații păstori pe care Dumnezeu, în înțelepciunea lui, i-a așezat de-a lungul vremii în fruntea bisericii noastre, sau a altor biserici hunedorene, ca să ne păstorească și călălăuzească după lumina Scripturii, lumină pe care ei înșiși o primesc de la El.
Vă invit, în timpul sau în urma lecturii, să mijlociți pentru fiecare dintre ei în rugăciune, ca să primească mereu Cuvânt potrivit, precum și înțelepciunea și curajul de a-l vesti cu îndrăzneală, spre folosul nostru, spre împlinirea lucrării și spre slava lui Dumnezeu.
Ca slujitor al lui Dumnezeu, mărturisesc cu temere sfântă, bucuria inimii mele de a purta în rugăciune, înaintea tronului de har divin, toate bisericile unde am slujit ca pastor, toate bisericile din țară și străinătate unde am avut harul să predic Evanghelia, cât și toate bisericile existente în lumea întreagă.
Mă rog pentru frați și surori, pentru slujitori, pentru prieteni și ascultători, pentru copilași, pentru tineri și pentru bătrâni. Mă rog chiar și pentru împotrivitorii Evangheliei. Și dacă eu încă mai sunt în harul Domnului este numai bunătatea lui Dumnezeu față de mine și familia mea și bineînțeles rezultatul rugăciunilor sfinților pentru noi. Vă mulțumesc. Domnul să vă binecuvânteze. S-au împlinit anul acesta 22 de ani de când am plecat din Hunedoara. După zece ani de slujire pastorală (1984-1994), la chemarea Domnului, am plecat la București. Acum, sigur, Biserica „Maranata” este „schimbată la față”. Pe foarte mulți nu i-am văzut niciodată, unii sunt în vârstă ca și mine, iar alții au plecat deja la Domnul. Marea mea bucurie este că Biserica există, este acolo așezată de Domnul să depună mărturie în vederea mântuirii celor păcătoși și spre slava lui Dumnezeu.
Cum putem depune însă o mărturie eficientă? Cum ne putem face înțeleși mai bine de cei din jurul nostru? Cum putem deveni unelte binecuvântate în mâna Domnului? Răspunsul este dat de Cuvântul Domnului în Cartea proorocului Isaia, supranumit „evanghelistul Vechiului Testament”, la capitolul șase. Proorocul se duce în Templul Domnului și petrece un timp special în prezența lui Dumnezeu. Avem deci nevoie stringentă și noi de această experiență minunată. Generația de azi beneficiază de televiziune prin cablu, internet, transmisiuni „on line”, telefoane inteligente, etc… Dar oare mai simte cineva nevoia de a sta ca Isaia în prezența nemijlocită a lui Dumnezeu? Lipsa de curaj în depunerea mărturiei personale, rușinarea de Evanghelie, identificarea ușuratică cu anturajul necreștin, ascunderea luminii sub obroc… sunt toate consecințe ale „fugii de Domnul”. Vă mai aduceți aminte de Iona? Era cinstit. Plătise și biletul de călătorie. Dar fugea departe de fața Domnului. O generație binecuvântată este acea generație care caută prezența Domnului. Numai acolo, în Templul Domnului sau în cămăruța ta, în liniște și pace, poți beneficia de binecuvântări de neuitat.
Iată mărturia lui Isaia în urma experienței lui. O mărturie necesară generației de azi:
Am văzut. (v.1)
Isaia vede pe Domnul, vede scaunul de domnie foarte înalt, vede mantia Domnului care umple Templul, vede serafimii slujitori, vede casa Domnului plină de prezența lui Dumnezeu. O generație binecuvîntată este generația formată din oameni care au văzut cu ochii lor prezența Domnului. O mărturie adevărată și credibilă este mărturia a ceea ce ai văzut tu cu ochii tăi, nu numai ce au spus alții despre Domnul.
Am zis. (v.5)
„Vai de mine”. Isaia spusese de multe ori înainte „vai de alții” (1:4, 1:21, 3:11, 5:8, 11, 18, 20, 21, 22). Acum, în prezența Domnului zice: „vai de mine! Sunt pierdut, sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate (din prisosul inimii vorbește gura!) și am văzut pe Domnul”. Așa începe schimbarea lăuntrică. Primul pas în pocăința adevărată este recunoașterea păcatului. Slavă Domnului pentru atingerea Sa. Un cărbune aprins atinge gura proorocului și îl sfințește, îndepărtând nelegiuirea. Doamne atinge-Te și de noi! Jertfa Domnului Isus de pe Golgota poate încă ierta și mântui pe cei ce cred și se pocăiesc sincer.
Am auzit. (v.8/a)
De aici începe chemarea divină la slujire. Cel ce stă în prezența Domnului, vede pe Domnul, se pocăiește sincer, este iertat și aude glasul Domnului. O generație care încă stă nepăsătoare, n-a auzit glasul divin. Domnul are nevoie de noi. Vorbește Doamne, căci robii Tăi ascultă!
Am răspuns. (v.8/b)
„Iată-mă, trimite-mă!” Tu ești gata să dai acest răspuns? Nu-l da cu ușurință deoarece implică o mare responsabilitate. Nu uita, locul cel mai bun pentru tine este locul în care împlinești voia lui Dumnezeu cea „bună, plăcută și desăvârșită”.
Am întrebat. (v.11)
„Până când Doamne?” Mesajul ce trebuia transmis poporului de către Isaia din partea Domnului era cutremurător. De aceea proorocul îndrăznește să-L întrebe pe Domnul: „până când?” Fii gata să stai la datorie până când Domnul zice : „ajunge!”, „gata!”, „până aici!” El este Stăpânul, Suveranul, Domnul. Slăvit să fie numele Lui!
Am înțeles. (v.13)
„O sămânță sfântă se va naște iarăși din poporul acesta.” Aici este promisiune divină. Cu această nădejde să semănăm Cuvântul Domnului. Fie ca „sămânța sfântă” să apară ca o mare binecuvântare pe meleagurile hunedorene, în țara noastră și pretutindeni în lume, grăbind astfel revenirea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Christos.
Berny Crows înregistra sunetele naturii pentru filme și televiziune. El spunea că în 1968, pentru a aduna o oră cu sunetele naturii, fără zgomote de avioane sau mașini îi lua în jur de 15 ore de înregistrări continue, și el spunea că azi, spre deosebire de atunci, pentru a aduna o oră de sunet fără bruiaj i-ar lua 2000 de ore de înregistrări continue.
Când Ilie era aproape să se prăbușească Dumnezeu i-a spus: „Ilie, du-te pe munte. Acolo Mă voi arăta!” Urcat pe munte, după 40 de zile de mers pe jos, Ilie s-a culcat într-o peșteră. Cuvântul Domnului îl caută și în peșteră pe Ilie, și îl întreabă: „Deci, ce faci tu aici, Ilie?” Ilie recunoaște că fuge de dușmani, deși Dumnezeu l-a invitat să se întâlnească cu El. „Ilie, ieși din peșteră, Dumnezeu va veni…” – îi spune Cuvântul Domnului.
Înainte de sosirea Domnului, muntele a fost lovit de un vânt ce despica piatra. Dar Dumnezeu nu era în acel vânt, ne spune Scriptura, așa că Ilie a rămas în peșteră. Apoi, Domnul trimite înaintea Sa un cutremur ce scutură muntele și pe Ilie în peșteră. Dar Dumnezeu nu era nici în cutremur. … așa că Ilie nu a ieșit din peșteră. Mai mult de atât, un foc mare acoperă apoi muntele. Dar și focul era lipsit de prezența lui Dumnezeu. Ilie aștepta în continuare…Și pe urmă, Ilie aude o șoaptă blândă și liniștită. Și atunci prorocul își acoperă fața cu mantaua și iese la gura peșterii. Inițiatorul universului din nou îl întreabă: „Deci, ce faci tu aici, Ilie?”
Cititorii au tot discutat ce anume era acea voce. Pentru că unii oameni cred că acel cuvânt ebraic nici măcar nu se referă la vreun zgomot pe care l-ai putea auzi cu urechile tale, ca pe orice sunet audibil. Așa că unii traduc termenul acela cu următoarea expresie „Dumnezeu era în sunetul liniștii absolute.” Dumnezeu nu era în vânt. Dumnezeu nu era în cutremur. Dumnezeu nu era în foc. Dumnezeu… a fost în liniște…
Oare de ce ne este atât de greu în liniște? Pentru că milioane de oameni sunt în mod regulat expuși la zgomote excesive. Ai un telefon mobil? Ai un mobil cu mesaje vocale, email? Îți sună zi de zi notificările de la Facebook, WhatsApp, Viber, Skype, Snapchat, YouVersion, YouTube, Vimeo, SMS, Google+, Twitter, FireChat, Instagram, MSQRD, Pinterest, Tumblr, Twoo, Periscope, Flickr, etc.?
Ai un televizor? Mai multe televizoare? Îți merge radioul tot timpul în casă?
Există oare zgomot vizual? Ți-ai dori să fie mai multe billboard-uri de-a lungul drumurilor pe unde mergi? Simți că Dumnezeu e departe? Ți-ai dori să auzi vocea lui Dumnezeu mai tare? Există oare vreo legătură între zgomotul din viața noastră și incapacitatea noastră de a-l auzi pe Dumnezeu?
Mai nou poți cumpăra haine cu telefoane mobile și MP3-uri încorporate.
Încearcă următorul exercițiu.. î n c e t –
Așază-te în scaunul tău și, în timp ce citești, respiră încet, fără grabă.
Moise împreună cu preoții leviți au vorbit întregului Israel, zicându-i: „Fă liniște, Israele, și ascultă!” (Deuteronom 27:9), „Cugetați când stați în pat și tăceți!” (Psalmul 4:4), „Domnul însă este în Templul Său cel sfânt! Tot pământul să tacă înaintea Lui!” (Habacuc 2:20), „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă!” spune Isus în Matei 11:28.
Dar, dacă nu stau liniștit și nu ascult, cum poate Isus să-mi dea odihnă? Ai petrecut tu oare tot atâta timp îngrijorându-te și vorbind despre problemele tale cât ai stat în liniște, ascultând ce putea Dumnezeu să-ți vorbească? Asculți? A vorbi pare a fi mult mai ușor uneori, decât a asculta!
El însă, Domnul, se retrăgea în locuri pustii și se ruga. Căuta liniștea. Solitudinea. Acestea erau unele dintre obiceiurile lui Isus.
Întreabă-te: Când ai stat ultima dată în liniște singur? Ce face liniștea atât de dificilă pentru noi?
De ce ne este mai ușor să stăm în gălăgie și să tot alergăm decât să ne oprim în liniște și să ascultăm?
La câtă gălăgie mă supun în mod deliberat? Arată orarul meu, timpul meu, viața mea că vreau să aud vocea lui Dumnezeu?
Poate vindecarea și călăuzirea după care tânjim disperat nu vor veni de la încă o întâlnire sau sesiune de terapie sau o predică, ori o carte de tip „ajută-te singur!”, ci de la ascultarea simplă a vocii blânde și liniștite a Cuvântului lui Dumnezeu.
Crezi cu adevărat că vocea lui Dumnezeu este mai interesantă decât vocile din jurul tău?
Poate ai căutat vocea lui Dumnezeu în vânt, în cutremure și foc, iar El, la fel ca lui Ilie, așteaptă să-ți vorbească în liniște.
Luând în considerare caracterul efemer al vieţii noastre terestre, este evidentă nevoia de a ne clădi viaţa pe lucrurile care sunt importante și au rezonanță din perspectiva eternității. Suntem conştienţi de caracterul tranzitoriu al vieţii noastre pământești, de faptul că aici nu ne vom bucura niciodată de un domiciliu permanent, ci doar de o viză de reşedinţă temporară. Suntem angajaţi necontenit în căutarea acelui “ceva” mai bun, căutare ce este alimentată de neîmplinirea și insatisfacția ce-și pun amprenta pe fiecare dintre etapele și circumstanțele vieților noastre. Surprinzător este faptul că acest dor lăuntric nu este “potolit” de multitudinea lucrurilor pe care le deținem, a relațiilor în care ne investim, sau a prestigiului pe care îl dobândim.
Explicația acestui aparent paradox ne este oferită de înțeleptul Solomon, ale cărui cuvinte sunt consemnate în cartea Eclesiastul din Sfânta Scriptură: “El (Dumnezeu) a pus în inima oamenilor gândul veșniciei!” (Eclesiastul 3:11). Ce afirmație copleșitoare! Dumnezeul Atotputernic a imprimat „lutului” setea, căutarea, dorul după eternitate! De aceea nimic nu ne satisface pe deplin aici pe pământ și suntem permanent angajați în căutarea „cetăţii cu temelii tari”, după cum scrie în Evrei 11:10. Asta înseamnă de asemenea faptul că viaţa constituie o continuă mutare, iar noi avem nevoie de acele accesorii care ne vor înlesni următoarea mutare şi stabilirea la următorul domiciliu.
Actorul de comedie Jerry Seinfeld rezuma acest adevăr în următoarele cuvinte: „Eu consider că dacă viaţa se reduce la un singur lucru esenţial, acela este mutarea. A trăi înseamnă a te muta dintr-un loc în altul. Din păcate, acest lucru înseamnă că pentru tot restul vieţii noastre vom fi în căutarea unor cutii. Când te afli într-o continuă mutare, întreaga ta lume se rezumă la nişte cutii. Numai la ele îţi stă gândul: „Cutii, unde sunt cutiile?” Cutreieri străzile într-una intrând şi ieşind din magazine: „Aveţi cutii aici? Nu aţi văzut cumva nişte cutii?” Sau, dacă te duci la o înmormântare, toţi din jurul tău jelesc, plâng, iar tu te uiţi la sicriu: „Ce cutie frumoasă. Ştie cineva de unde şi-a cumpărat-o acest om? Când termină el cu ea oare n-aş putea s-o iau eu?” Ceea ce vreau să spun este că asta înseamnă de fapt moartea: ultima mutare majoră din viaţa ta, şi sicriul este acea cutie extraordinară şi perfectă pe care ai căutat-o toată viaţa ta.”
Chiar dacă argumentaţia lui Jerry Seinfeld este realistă, ea nu scoate în evidenţă semnificaţia existenţei noastre, ci doar deşertăciunea acesteia. Concepţia fatalistă despre lume şi viaţă descrie existenţa noastră pământească ca pe un joc, precum şi necesitatea de a juca cu cărţile care ne-au căzut la împărţeală, însă dincolo de acestă filozofie omenească trebuie să înţelegem faptul că fiecare decizie, atitudine şi faptă pe care o săvârşim în această viaţă loveşte o coardă care va vibra în eternitate. Poate că privind doar la ceea ce se întâmplă „sub soare” suntem îndreptăţiţi să afirmăm că „totul este deşertăciune” însă Biblia ne oferă o perspectivă mult mai amplă asupra realităţii şi ne motivează să ne trăim viaţa aici şi acum în lumina acelei perspective, în lumina eternităţii.
Cuvântul perpetuu și neschimbător al Scripturii pentru tine, prietenul meu, a fost și este: Ai fost creat să trăieşti veşnic…o viață pentru gloria Lui Dumnezeu! Te sfătuiesc să nu-ți irosești viața cu nimicuri!
Învierea Fiului lui Dumnezeu, evenimentul decisiv al istoriei umane, nu are un caracter exclusiv dogmatic, nu este doar un aspect teoretic esenţial al creştinismului la care noi, cei născuţi din nou, suntem chemaţi să subscriem, nu reprezintă doar un aspect definitoriu şi determinant al creştinismului ci poartă cu sine şi o încărcătură impresionantă de semnificaţii deosebit de importante pentru viaţa creştină.
In acest sens doresc să atrag atenţia asupra uneia dintre aceste semnificaţii, şi anume asupra biruinţei, concept fundamental în abordarea învierii Mântuitorului. Biruinţa, prin înviere, a Fiului lui Dumnezeu, în lupta împotriva Diavolului şi a forţelor demonice, este indiscutabilă, însă ceea ce interesează în mod deosebit este impactul acesteia asupra fiecărui creştin.
Teza pe care o susţin în aceste câteva rânduri este că biruinţa lui Cristos garantează pentru fiecare creştin născut din nou o viaţă de biruinţă, inseparabil legată de promisiunea implicită (în învierea lui Cristos) şi explicită (în Sfânta Scriptură) a regenerării.
Sfânta Scriptură transmite în mod clar ideea unei renaşteri garantate de întâlnirea cu Cel Înviat, o renaştere la o viaţă plină de noi semnificaţii si oportunităţi. Scriind colosenilor in cap. 3:1-11, Apostolul Pavel doreşte ca aceştia să creadă în puterea Învierii Mântuitorului dar în acelaşi timp doreşte să-i facă conştienţi şi de potenţialul imens deschis de învierea acestuia spre o bunăstare spirituală fără precedent, pusă acum la dispoziţia tuturor! Secretul unei astfel de vieţi este prezentat colosenilor în cap.3:1-4, ideea transmisă în acest pasaj fiind clară: o viaţă de biruinţă prin înviere este accesibilă tuturor printr-o transformare radicală a modului de a gândi şi de a trăi.
Din perspectiva lui Cristos unirea credinciosului cu Sine în moartea şi învierea Sa reprezintă cheia ce deschide tezaurul vieţii de biruinţă. În momentul în care fiecare dintre noi îşi predă controlul asupra propriei existenţe în mâinile lui Cristos, suntem automat încorporaţi în moartea şi învierea Sa. Cu alte cuvinte, atunci când în mod conştient şi voluntar renunţăm la controlul asupra propriilor vieţi, punându-ne la dispoziţia lui Dumnezeu, devenim nu doar făpturi noi dar şi fiinţe victorioase în bătălia cosmică în care am intrat în urma păcatului originar. Odată identificat cu Cristos şi cu învierea Sa, fiecare creştin are şansa experimentării unei vieţi radical diferite de cea premergătoare naşterii din nou: o viaţă definită de putere şi biruinţă ce aduce cu sine un set nou de dorinţe, scopuri şi perspective, condiţionate radical de modelul cristic. Acesta este, fără îndoială, sensul cuvintelor Apostolului Pavel: “Dacă deci aţi înviat împreună cu Cristos, să umblaţi, după lucrurile de sus”.
Pavel a înţeles că fiecare dintre noi îşi modelează acţiunile în funcţie de modul propriu de gândire şi că, relativ inconştient, pasiunile inimii determină personalitatea individului. Apostolul a înţeles, de asemenea, că scopurile noastre majore, adesea nemărturisite, ne influenţează priorităţile (vezi cazul colosenilor, care cu siguranţă, la nivel declarativ, îl acceptaseră pe Cristos şi mântuirea Sa, însă mintea şi inima lor rămăseseră împotmolite în “lucrurile pământeşti”). Această mentalitate dualistă aduce cu sine consecinţe extrem de neplăcute asupra caracterului şi a vieţii multor creştini, reprezentând nu doar o cauză majoră a debilitării acestora dar şi a eşecului programatic al bisericii în societatea contemporană. Augustin afirma, în acest context: “Cristos nu are nici o valoare dacă nu are cea mai mare valoare!”
Trebuie să recunoaştem, măcar în sinea noastră, că mulţi venim la Cristos cu pachetul propriu de scopuri, planuri personale şi priorităţi solide la care nu suntem cu adevărat dispuşi să renunţăm. Pentru aceştia Cristos nu reprezintă decât ceva în plus, un bonus duhovnicesc, ceva ce nu strică unui status quo pe care îl îndrăgim nespus. După ce teoretic ne-am încredinţat Lui vieţile, am continuat să trăim ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic: ne animă aceleaşi convingeri (materialiste) despre viaţă, aceleaşi dorinţe (mult prea egoiste), aceleaşi atitudini (mult prea necreştinești). Suntem atât de bine adaptaţi acestei societăţi ultrasecularizate încât nu mai sesizăm ipocrizia convertirii noastre; privirea duhovnicească a multor creştini este declarativ aţintită în sus în timp ce verva şi vitalitatea lor se consumă, este investită, în cele de jos. Această struţo-cămilă spirituală, acest eşafodaj fals duhovnicesc, atât de şubred si de iluzoriu, trebuie, mai devreme sau mai târziu, să se prăbuşească peste cei ce, în mod iresponsabil, l-au clădit convinşi că mucavaua este noul beton. Singura soluţie pentru aceştia este recunoaşterea falsului pe care şi-au clădit identitatea de creştini şi transformarea radicală şi imediată, reorganizarea sistemului de valori şi priorităţi pe coordonatele biblice atât de clar devoalate de Pavel în epistolele sale.
Căutarea lucrurilor de sus trebuie să fie un gest instinctiv pentru creştinul născut din nou, biruitor prin asimilarea învierii Mântuitorului, indiferent de împrejurările în care acesta se găseşte la un moment dat sau de coordonatele existenţei sale. Un astfel de gest ar însemna nu doar apropierea condiţiei de creştin biruitor dar şi o recunoaştere vizibilă şi mărturisitoare a suveranităţii lui Dumnezeu şi a faptului că Lui îi aparţine Pământul şi tot ceea ce este pe el. Ca şi beneficiari, prin biruinţa învierii, ai Impărăţiei lui Dumnezeu, viaţa de acum trebuie să reflecte principiile Împărăţiei şi, pe cale de consecinţă, satisfacţia creştinului biruitor, al celui cu adevărat născut din nou, nu mai derivă din ceea ce gustă, atinge sau simte, securitatea lui nu îi mai este oferită de poziţie, popularitate sau de cei ce îi populează existenţa. O ancorare în astfel de lucruri nu ar face decât să perpetueze un angst existenţial total impropriu fiilor lui Dumnezeu, dar, vai, atât de prezent în viaţa multor creştini nominali.
Un celebru savant englez, Francis Bacon, afirma la un moment dat: “…majoritatea lucrurilor care ne întristează sunt negări ale unor dorinţe de care foarte uşor ne putem lipsi”. Iată, într-o simplă propoziţie, explicaţia atitudinii triste, încruntate, mohorâte a multor creştini: nedesprinderea de efemeritatea terestrului.
Biruinţa învierii, atunci când este experimentată în mod real, aduce cu sine o perspectivă nouă asupra existenţei şi asupra dificultăţilor acestei vieţi: ele sunt percepute acum aşa cum sunt ele de fapt: tranzitorii, relative şi incapabile de a ne separa de cer.
Un popular actor american a exprimat astfel înţelegerea pe care o avea în legătură cu viaţa de biruinţă: “Nu am crezut niciodată că talentul meu sau oportunităţile ce mi s-au oferit ar fi fost altceva decât un dar. Dumnezeu mi le-a dat iar eu le-am folosit pentru slava Sa. Dezamăgirile, şi ceea ce unii numesc frustrări, le-am considerat doar tranziţii sau necesare reorientări. Dacă sunt pe deplin convins că Cristos este în control şi ştie ce face cu viaţa mea de ce să pun la îndoială modul plin de dragoste în care El face, în viaţa mea, reaşezarea valorilor? De-abia în momentul în care am încetat să mai fiu preocupat de succes am putut trăi plin de succes”. Aceasta este mărturia unui om care a fost eliberat de tirania eului şi de persecuţia unui sistem de valori necreştin, firesc, impropriu unei vieţi de biruinţă accesibilă exclusiv prin identificarea reală cu moartea şi învierea lui Cristos!
Ca şi pastor am putut lua adesea contact cu nemulţumirile, frustrările sau problemele multor creştini şi am ajuns la concluzia că majoritatea acestor poveri sunt rezultatul unei loialităţi împărţite între Cristos şi agenda proprie, la care nu suntem dispuşi să renunţăm. Într-un mod aproape masochist, deşi suntem conştienţi că ne face mult rău, continuăm să luăm pilula amară a neascultării de Cristos.
Pentru aceşti creştini, orice mică înfrangere sau eşec se transformă în tragedii personale ce dau apoi naştere unui condamnabil fatalism, de înţeles în condiţiile în care ei aleg să trăiască o viaţă de înfrângere şi nu de biruinţă. Iată, deci, cum modul în care ne raportăm la provocările vieţii defineşte identitatea şi opţiunile noastre.
Ceea ce trebuie să înţelegem este că prin renaşterea spirituală determinată de învierea Mântuitorului, caracterul unic, vital, al fiecăruia dintre noi, combinaţia aceasta tainică dintre minte şi inimă, este ridicat la un nivel nou de experienţă şi exprimare. Înainte de regenerarea spirituală pusă în operă de Duhul Sfânt, existenţa noastră era focalizată exclusiv pe noi înşine; acum întreaga noastră fiinţă este concentrată în Cristos, Cel ce, veşnic înălţat, nu oboseşte a-i înălţa pe alţii împreună cu El. Minţii noastre îi este acum dăruită înţelepciunea, cunoaşterea şi credinţa; emoţiilor noastre le este dăruit rodul Duhului Sfânt, cel ce produce în noi dragoste, bucurie, pace, răbdare, bunătate, credincioşie, blândeţe şi autocontrol. Voinţa noastră este de acum fortificată prin călăuzirea Sa şi gata de a se supune Voinţei Divine. Devenim, deci, uneori cam lent, e adevărat, dar sigur, asemeni lui Cristos.
Viaţa de biruinţă în Cristos este în cele din urmă ancorată atât în confirmarea Învierii cât şi în lucrarea tainică a Duhului Sfânt şi în certitudinea celei de-a doua veniri a lui Cristos, a reîntoarcerii Lui în slavă la sfârşitul istoriei, atunci când aşa cum frumos spunea Clement din Alexandria: “Cristos va transforma toate apusurile noastre în zorii unei noi vieţi”.
Pentru unii dintre noi aceste afirmaţii legate de biruinţa în Cristos pot părea cumva discutabile pentru că, în mod evident, la nivel existenţial biruinţa, în vieţile noastre, este remarcabilă tocmai prin absenţa ei. Există atâtea gânduri, sentimente, atitudini şi obiceiuri ce înclină balanţa existenţei umane mai degrabă spre faliment decât spre biruinţă încât neconcordanţa dintre ceea ce ştim că ar trebui să se întâmple şi ceea ce se întâmplă cu adevărat în vieţile noastre este extrem de vizibilă. Suntem, în mod fatal, conştienţi de ceea ce ar trebui să fim dar ceea ce suntem ne paralizează. Suntem profund descurajaţi de natura umană şi de limitările ei, dar vestea bună este că nu suntem singuri în această criză existenţială. Creştinii din Colose aveau aceeaşi problemă şi tocmai de aici decurge preocuparea lui Pavel: cum să îi ajute pe aceşti iubiţi fraţi ai lui să-şi rezolve problema! În acest sens, Pavel insistă pe importanţa înţelegerii unui adevăr fundamental, şi anume că, deşi bătălia crucială a fost câştigată de Cristos prin moartea şi învierea Sa, transformarea vieţilor noastre nu va fi posibilă fără intervenţia dinamică a Duhului Sfânt, Cel responsabil de sfinţirea unei naturi umane compromise dramatic de păcat. În Coloseni 3: 5-11 Pavel foloseşte câteva imperative dure pentru a ne arăta cum se face aceasta, însă trebuie să acceptăm faptul că mânia lui Dumnezeu de care Pavel aminteşte în acest context reprezintă, în mod cumva paradoxal, şansa noastră. Mânia Lui este rezultatul dragostei Sale copleşitoare pentru o umanitate nevrednică. Lui Dumnezeu îi pasă de noi şi este determinat să distrugă toate obstacolele ce stau în calea relaţiei dintre Divin şi Uman. Mânia este un aspect al Harului Său, confirmarea faptului că în sfinţenia Sa El nu va privi cu îngăduinţă acele aspecte ale existenţei noastre care ne debilitează spiritual, împiedicând experienţa biruinţei, ci alege să sape strat cu strat în conştientul şi subconştientul nostru excavând toate vestigiile naturii noastre alienate.
Scriptura revelează de asemenea un adevăr incontestabil, şi anume că Dumnezeu are planuri mari cu omul. Este evident că El doreşte să ne recreeze după chipul şi asemănarea Sa iar viaţa de biruinţă pe care doreşte să o experimentăm nu este altceva decât un sine qua non al acestei recuperări a fiinţei noastre, un proces constant şi continuu, dar din raţiuni ce scapă înţelegerii umane, şi unul sinergetic. Dumnezeu nu va elimina în mod brutal vechea natură păcătoasă ci doreşte cooperarea noastră, în sensul în care tot ceea ce împiedică cunoaşterea şi experimentarea vieţii de biruinţă pe care El o doreşte pentru noi trebuie predat la picioarele Lui şi de aceea ciclul morţii şi învierii, al supunerii şi eliberării este recapitulat în vieţile noastre ori de câte ori un aspect al naturii noastre păcătoase este încredinţat lui Dumnezeu.
Am citit în tinerețe o carte despre comuniști scrisă de Eugen Barbu și intitulată Al cincilea anotimp. Chiar dacă nu mai rețin amănuntele, știu că mesajul cărții era clar, fiind sugerat de chiar titlul ei: comuniștii visau, și luptau în același timp, să creeze un al cincilea anotimp, adică acea lume (societate) nemaivăzută și nemaiîntâlnită în toate orânduirile sociale care se perindaseră în istoria omenirii de până atunci.
De ce mi-am amintit de această carte? Răspunsul, la prima vedere, nu este greu de dat: pornind de la Anotimpuri, gândul mi s-a dus la Al cincilea anotimp, fără a face însă vreo legătură între mesajul revistei și cel al cărții. Dar dincolo de aceasta, cunoscând o anumită stare de lucruri, n-am putut să nu mă întreb dacă nu cumva și în rândurile noastre, ale credincioșilor evanghelici, nu există această tendință de a face ceva ce n-a mai fost, de a folosi mijloace pe care alții nu le-au mai folosit, de a fi cât mai relevanți cu putință pentru vremea (lumea) în care trăim, uitând că, de fapt, Domnul ne cheamă pe toți să fim (și să rămânem) ceea ce au fost creștinii la început: sare și lumină, în lume dar nu din lume, ucenicii Domnului Isus. Numai că, atunci când vom trăi în felul acesta lumea nu ne va aplauda, ci dimpotrivă, ne va prigoni.
Tozer arăta că „există o singură cale de a binecuvânta omenirea și aceasta este prin împotrivire față de omenire.” Și tot el mai spunea: „Cînd lumea zice: <<O, ești îngust>>, tu să zici: <>”
A fost nevoie de o Reformă care să zdruncine din temelii Biserica apostată, dar când privim la doi dintre cei mai importanți reformatori observăm că s-au deosebit în ce privește felul în care s-au raportat la Biblie, chiar dacă amândoi au afirmat sau subscris la Sola Scriptura. Astfel, dacă Luther a permis în practica bisericească lucruri pe care Biblia nu le interzicea în mod explicit, Zwingli a respins acele lucruri care nu erau îngăduite în mod specific în ea. De aceea, așa după cum concluziona un istoric: „Creștinismul evanghelic conservator își găsește originile doctrinelor de bază în doctrina lui Zwingli și nu a lui Luther.” Când privim însă la noi, regăsim lucruri care nu au niciun suport în învățătura Noului Testament și practica Bisericii Primare, ca de exemplu: ținerea unor sărbători, reprezentarea teatrală a unor evenimente biblice, evanghelizarea prin sport ș.a. Iar în ce privește viața și mărturia noastră de credincioși evanghelici mulți dintre noi renunțăm prea ușor la principii (biblice) și ne permitem lucruri care sunt mai degrabă păcătoase decât sfinte.
Comuniștii n-au reușit să creeze un al cincilea anotimp, ieșind de pe scena istoriei în huiduielile spectatorilor. Din nefericire, mulți creștini o vor face – stau mărturie avertizările Scripturilor cu privire la vremurile din urmă – și anume acei creștini care nu vor să se lase transformați și îndrumați de Cuvânt. Astăzi, însă, ne mai putem hotărî în ce categorie vrem să fim (și să rămânem): creștini cu numele sau ucenicii Domnului Isus. Numai că, atunci când alegem să fim ucenici va trebui să plătim prețul, după cum arăta și evanghelistul englez Leonard Ravenhill: „Există un cost al uceniciei; Dumnezeu nu are binecuvântări la reduceri de preț.”
Cei care sunteţi fani ai serialelor TV, ştiţi fără îndoială despre ce este vorba. Este acel serial de acţiune care se desfăşoară într-un timp real de 24 de ore, fiecare episod fiind despre câte o oră dintr-o zi de 24 de ore. Un detaliu aparte este faptul că de multe ori camerele sunt simultan îndreptate spre mai multe scene în aşa fel încât ecranul se împarte în două, trei şi chiar şase părţi, în care poţi urmări ceea ce face fiecare dintre protagonişti şi care este strategia atât a personajelor negative cât şi a celor pozitive.
Am folosit această imagine deoarece, în lumea în care trăim, aparent, numai răul parcă iese la iveală. Chiar în prima zi a anului 2016, binecunoscutul apologet Ravi Zacharias menţiona cum de curând un grup de tineri bogaţi au făcut un masacru iar judecătorul i-a considerat nevinovaţi motivând că au fost crescuţi într-un mediu bogat fără ca părinţii să îi înveţe să deosebească binele de rău, astfel că sunt nevinovaţi. O altă ştire răsfoită în aceeaşi zi vorbea despre un grup de feministe care s-au dezbrăcat şi au intrat în catedrala Notre Damme în timpul unei slujbe, în semn de protest. Amendat a fost paznicul credincios care le-a scos afară. O altă ştire amintea de masacrele asupra creştinilor din Asia şi Africa.
Ştirile pe care le auzim ne conving încă o dată că trăim vremuri incerte şi bizare. Inevitabil ne întrebăm unde este Dumnezeu, de ce tace, ce face sau dacă îi mai pasă de această lume. În fiecare 24 de ore ceva se întâmplă pe scena lumii: uneori vedem numai partea rea, partea negativă, partea care pare că are izbândă.
În Psalmul 2 camera de filmare ne prezintă ce se petrece în cer în timp ce pe pământ oamenii se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu, şi înţelegem că ştirea care trebuie să domine gândirea noastră în aceste vremuri este că Dumnezeu este încă în control.
Mai întâi citim despre Răzvrătirea Globală împotriva lui Dumnezeu. (v.1-3) Psalmistul vedea în vremurile lui, ca şi noi astăzi, cum popoarele conspiră împotriva lui Dumnezeu, cum, în loc să cugete la Legea Domnului ca omul binecuvântat din Psalmul 1, ei cugetă la lucruri deşarte, cum guvernele şi conducătorii îl sfidează pe Dumnezeu şi complotează împotriva lui Hristos.
De exemplu, autorul Christopher Hitchens promovează o intoleranţă absolută împotriva a tot ce are de a face cu creştinismul. El spune că mesajul creştin ar trebui să fie considerat cel mai rău lucru care s-a petrecut vreodată umanităţii şi că ar trebui abolit din societate. Şi mulţi îi citesc cărţile şi îi susţin ideile.
În San Diego, California, unui pastor i s-a interzis să mai ţină studii biblice în casa lor. A fost luat şi interogat şi ameninţat cu amenzi uriaşe dacă nu vor întrerupe studiul biblic. I-au interogat: „Vă întâlniţi regulat?” „Spuneţi „Amin?” „Vă rugaţi?” „Spuneţi „Slavă Domnului?” Atunci încălcaţi regulile statului California. Cel care a scris această ştire spunea: „Vă asigur că nu veţi întâlni reguli care să interzică petrecerile săptămânale ale vecinilor voştri. Nu vor fi reguli care să interzică nopţile de poker sau întâlnirile gălăgioase, când se adună oamenii să urmărească meciuri importante.”
Întreba cineva: „De ce se întărâtă teroriştii?”, „De ce se întărâtă mişcările islamice?”, „De ce conspiră guvernele liberale împotriva conştiinţei creştine?” Pentru că există o răzvrătire universală împotriva lui Dumnezeu.
Însă nu doar persecuţia înseamnă răzvrătire. În răzvrătirea lui, omul vede legile morale aşezate de Dumnezeu ca nişte lanţuri şi vrea să scape din ele. De la orice neascultare de voia morală a lui Dumnezeu, până la negarea ateistă şi prigonirea creştinilor, identificăm această conspiraţie universală împotriva lui Dumnezeu.
În timp ce noi ne adunăm în fiecare săptămână pentru a învăţa din Scriptură şi pentru a ne închina, sunt oameni care se adună pentru a se sfătui cum să ne ia această libertate. De ce? Să rupă legăturile şi limitele aşezate de Domnul.
Psalmistul nu poate să nu se întrebe: „Oare de ce fac oamenii aşa ceva? Cum pot fi atât de naivi încât să creadă că nu mai e nevoie de Dumnezeu în familie, în naţiune, în lume?”
Nu putem să nu ne întrebăm ce face Dumnezeu în aceste vremuri. De ce nu loveşte răzbunător pe toţi cei care Îl blasfemiază şi Îl sfidează?
În timp ce camerele ştirilor ne arată scenele care se desfăşoară pe pământ, o altă cameră ne arată ce se petrece în cer, şi acolo vedem Reacţia Surprinzătoare a lui Dumnezeu: “Cel ce şade în ceruri râde, Domnul Îşi bate joc de ei.” (v.4)
Un autor creştin scria: „Care este reacţia lui Dumnezeu la aceste cuvinte de ură ale acestor pigmei erijaţi în mari conducători? Dumnezeu nu tremură. El nu Se ascunde după o cortină celestă, numărându-și inamicii pentru a vedea dacă are suficientă forţă ca să se împotrivească şi să îşi apere împărăţia. El nici măcar nu se ridică de unde stă. Pur şi simplu râde de o asemenea imbecilitate.”
Dumnezeu şade. Sunt momente în viaţa noastră când ne aşteptăm şi chiar insistăm ca Domnul să se ridice şi să intervină, şi totuşi El alege să şadă. Deseori ajutorul Lui nu vine ridicându-se şi năvălind în mijlocul situaţiei ci pur şi simplu, stând. Când citeşti în Scriptură despre Isus că s-a aşezat sau că a stat, vei găsi de fiecare dată o semnificaţie plină de glorie şi de har, chiar şi în acea aparentă inactivitate. Când şade înseamnă că încă are milă, că El este plin de încredere în puterea şi suveranitatea sa deplină.
Însă Dumnezeu mai face ceva. Pe lângă faptul că îi priveşte impasibil pe cei care complotează împotriva Lui, Dumnezeu râde de ei. Nu se alarmează şi nu se nelinişteşte de ce fac oamenii aceştia, ci pur şi simplu chicoteşte văzând nebunia omului care crede că i se poate împotrivi.
Popoarele, cu faptele lor îl fac pe Dumnezeu să râdă. Răzvrătirile ateiste îl fac să râdă. Când aude invenţiile evoluţioniste, Dumnezeu râde. Radicalismul islamic îl face să râdă. Când aude că unii cred că omorând creştinii poţi ucide creştinismul, Dumnezeu râde. Umaniştii seculari îl fac să râdă. Când vede eforturile liberaliştilor care vor să şteargă conştiinţa de Dumnezeu din mintea omului postmodern, Dumnezeu râde.
Dar râsul lui Dumnezeu este de scurtă durată şi este urmat de urgia mâniei lui pentru că, atunci când ridici mâna împotriva lui Dumnezeu, trebuie să fii gata să îţi asumi consecinţele, atunci când Dumnezeu Se mânie.
Te încurajează Psalmul 2? Când ştirile acestei lumi te înspăimântă citeşte din nou aceste cuvinte ca să fii reasigurat de acest adevăr etern: Dumnezeu este încă pe tronul istoriei, 24 de ore din 24.
Încrede-te în El în mijlocul unei societăţi care vrea să şteargă conştiinţa de Dumnezeu din cugetul tău. Încrede-te în El şi atunci când îţi pare că El stă şi nu face nimic pentru că tocmai prin această atitudine îţi dovedeşte mai mult măreţia şi suveranitatea Lui. Încrede-te în El chiar dacă toţi ar râde de tine, ca nu cumva să râdă Domnul de tine. Încrede-te în El, 24 din 24. “Ferice de toţi cei ce se încred în El!”
Trebuie spus încă de la început că nu există o formulă magică atunci când vorbim despre călăuzire, ci mai degrabă o atitudine potrivită pe care este important să o cultivăm. Există totuși promisiunea călăuzirii, în texte precum cele din Ioan.16.13a, Psalmul.25.9;32.8;48.14 etc. În Cuvântul lui Dumnezeu găsim jaloane, principii călăuzitoare pentru satisfacerea nevoii noastre de călăuzire.
În primul rând nevoia noastră este după o CĂLĂUZĂ! În timp ce noi nu conştientizăm întotdeauna acest lucru, Dumnezeu face totul pentru a ni se dărui. Ca exemplu aș putea să întreb: Ce aţi prefera ca ghid într-o călătorie spre o destinație nouă: o hartă sau un cunoscător al traseului? Desigur, răspunsul este evident. Ca şi creştin, călăuzirea trebuie să fie un aspect al umblării tale zilnice cu Dumnezeu. EL vrea ca tu să-L cunoşti pe EL. Aceasta presupune şi a te lăsa călăuzit de El.
Putem observa falimentul horoscoapelor, care sunt vagi, inexacte, dăunătoare şi impersonale. Nu poţi discuta cu nimeni; nu este nimeni să te ia de mână.
În al doilea rând, o condiţie – sine qua non – în călăuzire este naşterea din nou. Este aproape un non sens să aştepţi ca Dumnezeu să te călăuzească în timp ce tu nu-L cunoşti. Călăuzirea este un parteneriat în proces de desfășurare între Dumnezeu şi om! Însă parteneriatul/asocierea Dumnezeu nu o poate realiza decât cu o persoană în care locuieşte Cristos ca Domn prin Duhul Sfânt. Eşti tu o asemenea persoană?
În al treilea rând nu trebuie să uităm că scopul lui Dumnezeu cu noi pe Pământ este să ne formeze pentru cer, pentru veşnicie. În contextul acesta călăuzirea nu este un scop în sine, ci un instrument prin care Dumnezeu ne familiarizează cu vocea Lui, cu prezenţa Lui, cu planurile lui pentru noi. Altfel spus, cu scopul Său final. Să învăţăm a fi sensibili la semnele, semnalele Duhului Sfânt.
Călăuzirea noastră vine din Scriptură. Biblia este Cuvântul inspirat şi infailibil al lui Dumnezeu. (2 Pt.1.20-21; 2 Tim.3.16-17) Atunci când vorbim despre voia lui Dumnezeu trebuie să ştim că această voie o găsim în Sfânta Scriptură Voia lui Dumnezeu are două aspecte: voia generală şi voia specifică.
Voia generală reprezintă principiile generale ce acoperă toate zonele vieţii noastre: 1 Tes.4.3 „voia lui Dumnezeu este sfințirea voastră”, sau Fapte 17.30-31 – „pocăința tuturor”. Voia specifică reprezintă deciziile pe care trebuie să le luăm în probleme specifice şi personale. Spre exemplu în căsătorie, carieră, afaceri, etc. Principiul este acesta: Dacă accepţi să faci voia lui Dumnezeu generală, El îţi va comunica, într-un fel sau altul şi voia Lui specifică. (Ioan 7.17)
Posibilităţile contextului propice călăuzirii pot conține vocea sau îndemnul interior al Duhului în timpul părtăşiei cu Dumnezeu, împrejurările, circumstanţele, întâmplările plăcute sau neplăcute din viața noastră, precum și situații de boală și/sau vindecare, ’uşi închise/deschise’.
În timp ce caut călăuzire mă pot întreba dacă există vreun principiu, poruncă directă, indirectă pentru problema mea în Cuvânt? Sau dacă încalc eu vreo poruncă din Cuvânt prin ceea ce face.
PRINCIPIUL CURĂŢIEI – PS.25.7-12,21
Să înţelegi că pe Dumnezeu Îl interesează mai mult aspectele morale decât cele geografice ale deciziilor tale. Contează mai puţin faptul că ajung în locul în care nu trebuia să merg, decât faptul că iau o decizie greşită din punct de vedere moral. Acest principiu este legat de cel anterior ca şi cealaltă faţă a monedei: primul fiind aspectul obiectiv, al doilea fiind cel subiectiv. Omul decide să nu calce Cuvântul cu orice preţ. (Neemia 6.10-13) Un om curat este omul care nu se compromite, care nu-şi încalcă principiile morale fundamentale, care îi onorează caracterul sfânt al lui Dumnezeu.
Aplicația constă în faptul că Dumnezeu ţi se descoperă în măsura străduinţei tale de a fi curat pentru a onora caracterul Său sfânt. Iar motivul pentru care nu ai parte de călăuzire este poate pentru că nu eşti curat, transparent înaintea lui Dumnezeu. Când te curăţeşti, Dumnezeu te luminează.
Corolarul constă în realitatea faptului că Cuvântul lui Dumnezeu nu se contrazice niciodată, nici nu se aplică preferenţial. Cunoaşterea Cuvântului te protejează atunci când i te subordonezi în curăţia inimii (Neemia 6.11-12), iar principiul curăţiei se aplică atât la aspectele spirituale cât şi la cele materiale. De asemenea acest principiu vizează şi rolul conştiinţei, al cugetului în călăuzire.
Ce spune Biblia despre conștiință găsim scris în Rom.2.14-16, ea e dovada morală universală a existenţei Creatorului; Evrei 9.14,10.22, ea este locul unde se acumulează sentimentul de vinovăţie și se observă necesitarea ’spălării’ ei; Rom.9.1, conştiinţa spălată în sângele Mântuitorului va fi luminată de Duhul Sf.; 2 Cor.1.12, conştiinţa iluminată de Duhul Sfânt mărturiseşte despre curăţia acţiunilor noastre; 1 Tim.1.5, ni se spune că dragostea vine dintr-o conştiinţă bună/curată; 2 Tim.3.9;2.19, credinţa locuieşte în conştiinţă. De aceea este foarte important principiul curăţiei: avem în conştiinţa noastră Duhul Sfânt ca ghid pentru a cunoaşte voia lui Dumnezeu.
Să înţelegi că dacă mântuirea este personală, viaţa creştină este comunitară. Dumnezeu ne-a aşezat într-o comunitate, într-un context de relaţii în care cerem socoteală şi dăm socoteală.
În varianta negativă, ca şi creştin nu pot trăi ignorând eventualele consecinţe negative ale acţiunilor mele, ce se vor răsfrânge şi asupra comunităţii de credincioşi din care fac parte. Iar sub aspect pozitiv, înţeleg că Dumnezeu mi-a dat alte persoane lângă mine pentru a mă binecuvânta şi pentru a mă face o binecuvântare. Biserica este un trup iar persoanele care îl alcătuiesc reprezintă contextul în care învăţăm să ne închinăm împreună, să ne rugăm împreună, să ne edificăm spiritual împreună, ne mângâiem unii pe alţii, ne sfătuim unii pe alţii (ca sugestie sau mustrare). Pentru a alege persoana potrivită cu care să te sfătuiești, caută să alegi pe cineva curat, credincios (Ps.16.3); alege pe cineva care să poată fi obiectiv (să nu-ţi spună ce vrei tu să auzi); alege pe cineva care are, eventual, experienţă în domeniul ce te interesează; nu porni cu ideea că celălalt este responsabil de luarea deciziei finale; tu ai nevoie de o relaţie directă, nu indirectă cu Dumnezeu! Caută să primeşti un sfat, dar lasă ca responsabilitatea de a hotărî care este voia lui Dumnezeu să fie a ta.
PRINCIPIUL CREDINŢEI – PS.25.1-3; Prov.3.5-6
Să crezi că planul lui Dumnezeu pentru viaţa ta este desăvârşit în toate detaliile şi, în consecinţă, să-ţi încredinţezi Lui destinul și să laşi spaţiu intervenţiei lui Dumnezeu în procesul planificării.
Problema care apare în calea credinţei este îndoiala sau teama: ne îndoim că voia lui Dumnezeu este într-adevăr mai bună decât a noastră (că doar noi ne ştim mai bine nevoile), sau ne îndoim de propria capacitate de a interpreta călăuzirea.
Soluţia constă în a crede că Dumnezeu este interesat să te călăuzească mai mult decât tine. Soluția vine atunci când tânjeşti după siguranţa pe care ţi-o dă o adevărată relaţie cu Dumnezeu. A crede înseamnă a fi convins că chiar şi prin greşelile tale El te va învăţa să mergi în direcţia corectă. Dacă te încrezi în El în privinţa destinului tău etern, este oare atât de greu să te încrezi în El în privinţa călăuzirii de acum?
Astfel, dacă eşti copilul lui Dumnezeu ai în tine nevoia de călăuzire, şi mai adâncă decât aceasta, nevoia de Călăuză. Pentru aceasta ai la dispoziţie Cuvântul lui Dumnezeu: iubeşte-l, citeşte-l, memorează-l, proclamă-l, trăieşte-l! Duhul Sfânt a fost pus în tine pentru a te face curat, sensibilizându-te la voia lui Dumnezeu. Comunitatea Bisericii- pentru a-ți verifica opţiunile, şi chiar motivaţiile. CREDINŢA este darul prin care Dumnezeu ne apropie mai mult de El direct proporţional cu gradul de dificultate al împrejurărilor. Crede! Crede în generozitatea Lui, în capacitatea Lui de a comunica cu tine, în puterea Lui de a te opri când greşeşti, în capacitatea Lui de a te învăţa să distingi sunetul vocii Sale. Numele Marelui nostru Călăuzitor să fie glorificat în veci de veci!
Vine primăvara şi înflorim, aşa ca o floare. În primăvara vieţii mele de păstor, am plecat cu mare râvnă în această slujbă înaltă şi binecuvântată de a-L sluji pe Dumnezeu şi de a-i sluji pe fraţi.
Ploile de Har al Lui Dumnezeu, în primăverile, verile, toamnele şi iernile vieţii mele au inundat viaţa şi slujirea mea şi a familiei mele.
Am fost şi sunt binecuvântat cu fraţi şi surori, copii şi tineri prin care am simţit binecuvântarea Lui Dumnezeu şi care mi-au rămas şi îmi sunt aproape, iubindu-mă, înţelegându-mă, ajutându-mă, ridicându-mă. Am avut parte de prieteni dragi, care cu dragoste L-au mărturisit pe Hristos ca Domn în viaţa lor devenind parte a Bisericii Lui Dumnezeu, contribuind toţi, împreună, la marea lucrare a Lui Dumnezeu.
Cu aceasta mă laud azi, cu Harul Lui Dumnezeu. Şi iată-mă aici, pentru că Dumnezeu a rămas credincios în tot ce mi-a promis, în tot ce ne-a promis.
Trăiesc cu speranţa în acea măreaţa zi a reîntâlnirii cu Stăpânul meu, a întâlnirii cu sfinţii, a revederii… Să păstrăm ce ne-a fost încredinţat.
Într-o zi vom fi în cer. La înserare, în iarna vieţilor noastre…când soarele apune…Ce bucurie, vom fi pentru totdeauna cu Domnul…
Auzim destul de des astăzi, mai ales în contextul bisericesc, despre trezire spirituală, ba chiar ne rugăm ca ea să se producă cu noi, cu generația noastră. Vrem să știm ce spune Biblia în texte precum cele din Habacuc 3:2, Psalmul 85:6, Efeseni 5:14, Apocalipsa 2:4-5, etc. Citind, cercetând, găsim scris că trezirea spirituală s-a produs în viața poporului Israel când, după o perioadă de depărtare, neascultare și nepăsare față de Domnul Dumnezeu și Cuvântul Lui, în urma mustrării și a îndemnurilor lui Dumnezeu transmise prin proorocii Săi, poporul a ascultat și s-a întors din nou cu fața către El, s-a întors cu pocăință și cu o închinare inflăcărată, cu dorința de a sluji Domnului, iar ca rezultat a avut din nou parte de prosperitate, conform promisiunilor și binecuvântărilor Lui.
În Ninive, cetatea cea mare, după mesajul profetului Iona, s-a produs o trezire spirituală (Iona 3:5). Același lucru s-a întâmplat în cetatea samaritenilor numită Sihar (Ioan 4:39-42). În ziua de Rusalii, după predica lui Petru a avut loc o trezire spirituală.
Trezirea spirituală totuși nu este un miracol – deși Dumnezeu poate folosi miraculosul pentru a produce trezirea. Nu este nici chiar rezultatul multelor rugăciuni ale oamenilor – deși rugăciunea este unul dintre mijloacele prin care vine înviorarea – dacă este o rugăciune a pocăinței, a mărturisirii păcatelor și a stărilor neplăcute de Domnul, o rugăciune a credinței.
Trezirea spirituală este lucrarea ce rezultă din revărsarea plinătății Duhului Sfânt în viața omului, a credinciosului, a Bisericii sau chiar a unei comunități. Ea poate avea loc numai atunci când se părasește starea de delăsare și nepăsare, starea de păcat, printr-o pocăință adâncă înaintea Domnului și o reînnoire a credinței pe baza Cuvântului Său. Este procesul de ridicare a vieții spirituale la nivel superior față de cel anterior. Duhul Sfânt folosește întodeauna Cuvântul Domnului (Evrei 4:12).
Trezirea înseamnă oameni predați Domnului, nu doar strategii de lucrare și programe, deși și acestea au importanța și rolul lor necesar. Schimbarea devine vizibilă, cel nepăsător și delăsător devine activ în lucrarea Domnului. Celui ce nu-i plăcea rugăciunea începe să iubească timpul de rugăciune și se roagă cu patimă. Cel ce critica își mărturisește starea și se pocăiește cerându-și iertare. Celui ce-i plăcea să fie slujit acum slujește, iar cel cu inima rece devine plin de dragoste.
Trezirea spirituală îi aduce pe credincioși împreună, la părtășie, și pune în ei o dorință arzătoare pentur mântuirea celor ce rătăcesc și sunt pierduți. Biserica devine un foc aprins, o flacără vie și crește calitativ și cantitativ, se produce o revărsare de har divin.
Mă rog și-mi doresc ca această lucrare să se producă și în biserica unde slujesc, începând cu mine personal și cu fiecare în parte, în bisericile din Hunedoara și din țara noastră, și cât mai mulți români, acasă sau răspândiți în Europa, să trăiască o viață duhovnicească plină de puterea Duhului.
Recent am participat la serviciul de priveghi al unui tânăr credincios care nu împlinise vârsta de 30 de ani. Dincolo de atmosfera de cercetare care fusese creată acolo, am fost îndemnaţi să ne evaluăm propria viaţă şi să ne gândim la cât de (ne)pregătiţi suntem pentru momentul în care Dumnezeu hotăreşte încheierea alergării noastre. M-am bucurat să aud faptul că fusese un tânăr plin de râvnă pentru Domnul şi lucrarea Sa. În ultimii ani, crescuse mult în omul dinlăuntru şi devenise o persoană responsabilă în relaţia sa cu Domnul. O afirmaţie care m-a izbit despre el, a fost că a murit aşa cum a trăit, adică la maxim, deoarece îi plăcuseră adrenalina, viteza şi sporturile extreme.
Mă gândeam în momentele acelea la lucrurile care se vor spune despre mine, la înmormântarea mea…Dar apoi m-am gândit că mai important este ceea ce va zice Domnul despre mine, atunci când voi trece pragul morţii. O întrebare ce revine mereu în mintea mea este: “Ce moştenire spirituală las în urmă?” Copiilor mei, celor dragi, celor care m-au cunoscut şi cu care poate am interacţionat zi de zi sau mai rar?
Îmi place mult exemplul omului preaiubit şi scump din Biblie, Daniel. Se născuse într-o vreme a renaşterii spirituale a poporului Israel, datorate descoperirii Legii Domnului de către împăratul Iosia. Influenţa acestui fapt, precum şi consistenţa moştenirii spirituale primite de la părinţii săi s-au reflectat în deciziile pe care acesta le-a luat. Convingerile sale puternice, manifestate la o vârstă fragedă (aproximativ 15 ani), s-au sedimentat formând caracterul său impecabil apreciat de Dumnezeu. Binecuvântările pe care Dumnezeu le-a revărsat asupra vieţii lui Daniel, a celor trei prieteni ai săi, precum şi a întregului context în care acesta a trăi sunt uimitoare! Atunci când, în ciuda încercărilor, Daniel rămâne credincios şi Îl onorează pe Dumnezeu chiar acolo, sub presiune, aceasta îi determină chiar şi pe împăraţii păgâni să recunoască suveranitatea lui Dumnezeu şi să i se închine!
Urmând exemplul părinţilor lui Daniel, trebuie să folosim cu responsabilitate timpul limitat pe care îl avem de a sădi în copiii noştri dragoste pentru Domnul şi pentru Cuvântul Lui. Lăsăm astfel copiilor noştri o moştenire spirituală valoroasă. Domnul să ne ajute ca ceea ce a spus El despre Avraam să fie valabil şi în dreptul nostru: ’’Căci Eu îl cunosc şi ştiu că are să poruncească fiilor lui şi casei lui după el să ţină Calea Domnului, făcând ce este drept şi bine, pentru ca astfel Domnul să împlinească faţă de Avraam ce i-a făgăduit.”Geneza 18:19
Urmăream evenimentele privitoare la familia Bodnariu şi ne-am întristat să vedem cum unii din “elita intelectualilor” din ţara noastră vorbeau despre faptul că în creşterea copiilor nu trebuie folosită deloc disciplinarea fizică. Auzind modul în care aceşti oameni incriminau folosirea pedepsei fizice de către părinţii Bodnariu, Lois, fiica noastră de 10 ani a exclamat contrariată: “Dar cum cred ei că poţi creşte un copil fără să-l disciplinezi?” Reacţia ei ne-a lăsat să vedem că ea recunoaşte faptul că disciplinarea îşi are rostul ei, şi este biblică. Cu alte cuvinte, modul în care am procedat noi, ca părinţi a fost spre beneficiul ei, în conformitate cu Cuvântul lui Dumnezeu. Pe măsură ce cresc copiii noştri primim tot mai multe confirmări că înţeleg principiile pe care ne străduim să le punem în mintea şi inima lor. Nu doar că le înţeleg, dar şi le însuşesc şi trăiesc conform lor.
Cu Domnul toate lucrurile sunt posibile! La El trebuie să alergăm şi să ne lăsăm călăuziţi în creşterea copiilor noştri.
Rugăciunea mea este ca toţi cei care suntem părinţi sau ne investim în alţii, prin mentorare, având copii spirituali, să lăsăm o moştenire duhovncească care să-i determine să trăiască în prezent şi în viitor spre bucuria lor si a noastră și spre slava lui Dumnezeu.
Împăratul Ezechia ajunsese la un moment de cotitură în viața sa. La vârsta de 39 ani, după 14 ani de domnie în care pusese în ordine viața spirituală și economică a împărăției lui Iuda, proorocul Isaia este trimis de Dumnezeu să-l anunțe pe Ezechia că boala de care suferă îi va aduce și sfârșitul. “Așa vorbește Domnul: Pune-ți în rânduială casa, căci vei muri și nu vei mai trăi.” Acest mesaj din cer cade ca un trăznet peste tânărul împărat care încă nu-și pusese problema morții. Lacrimile și rugăciunile fierbinți ale lui Ezechia arată clar că nu era pregătit să încheie socotelile cu viața. Știm că Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea și i-a adăugat 15 ani la firul vieții lui. Ce ai face dacă ai ști cât mai ai de trăit? Cum ar arăta viața ta dacă Dumnezeu te-ar înștiința că mai ai de trăit zece ani, sau un an, sau o lună, sau o zi? S-ar schimba ceva în felul în care-ți trăiești zilele, sau totul ar merge mai departe în mod obișnuit? Probabil cei mai mulți dintre noi am face niște ajustări majore dacă am ști cât de aproape suntem de linia de sosire.
Adevărul este că ne planificăm să mai trăim destui ani pe acest pământ, drept pentru care plecăm la muncă în străinătate, facem împrumuturi din bancă, ne apucăm de construit, ne implicăm în diverse proiecte pe termen lung, și lista ar putea continua. Toate aceste lucruri fac parte din normalitatea vieții și nu sunt greșite în sine, dar câte dintre ele ar mai prinde lista noastră de priorități dacă am ști că în scurtă vreme vom sta în fața dreptului Judecător pentru a da socoteală de felul în care am trăit? Am o oarecare bănuială că proiectele materiale care ne consumă atâta timp și energie ar trece în planul doi, iar partea spirituală și relațională a vieții ar primi o atenție sporită. Sunt lucruri esențiale care știm că ar trebui făcute, dar pentru care nu prea avem timp datorită ritmului amețitor în care se derulează latura fizică a vieții noastre. Este necesar să ne facem timp acum pentru lucrurile cu valoare eternă, pentru că nu știm cât de devreme va fi prea târziu ca să le mai facem. Iată câteva aspecte care cred că ar trebui să ocupe o mai mare parte a timpului nostru.
Întărirea relației personale cu Domnul. În lungul și-n latul pământului, creștinii de pretutindeni mărturisesc că lupta cea mai dificilă este aceea de a stabili și păstra un timp zilnic de părtășie cu Domnul. Un timp în care să ne desprindem de grijurile și frământările cotidiene și în care să încercăm să-L cunoaștem mai bine pe Domnul. Nu doar să stăm pe genunchi zece minute aducând înaintea Domnului o listă lungă de cereri și câteva mulțumiri, ci să ne străduim să înțelegem cine este Dumnezeu, cum gândește El, ce vrea El de la viața noastră, cu ce scop a îngăduit El să trecem prin circumstanțele cu care avem de-a face. Abia atunci când suntem copleșiți de minunăția, de sfințenia și de bunătatea lui Dumnezeu, înțelegem cine este Cel care ne-a creat și ne-a chemat în familia Lui, iar această înțelegere ne va determina să ne organizăm viața în așa fel încât să-I fim cât mai plăcuți. Omenește vorbind, suntem gata să facem tot ce depinde de noi pentru a intra în grațiile celor înălțați în dregătorii, pentru a fi apreciați de cei ce sunt investiți cu autoritate și putere decizională, și prețuim relația personală cu aceștia atunci când ea există. Domnul domnilor și Împăratul împăraților ne oferă acest privilegiu nemaipomenit, de a fi zilnic în prezența Lui și de a avea o relație personală specială cu El. Cât de valoroasă este pentru noi această ofertă? Cât de mult o prețuim? Sunt sigur că nu suficient de mult, de aceea ar merita o cotă mai mare din timpul nostru.
Încălzirea relațiilor din viața de familie. Trăim într-o lume tare nefericită, în care partenerii de viață nu-și fac timp unul pentru celălalt, părinții nu-și fac timp pentru copii, și ne simțim tot mai izolați și însingurați, acesta fiind un motiv extrem de important pentru care mulți și-au mutat viața socială în domeniul virtual. După cum cultivarea plantelor cere timp până să ajungem să strângem rodul, tot așa și cultivarea relațiilor de familie cere timp și răbdare, nimic nu vine din senin. Câți părinți nu și-ar dori ca ai lor copii, în special la vârsta adolescenței, să îi considere prietenii lor? Poate dacă am petrece la fel de mult timp cu copiii noștri ca și prietenii lor, relația noastră ar fi mai caldă și mai deschisă. Apologetul creștin Josh McDowell îi îndeamnă pe părinți, ”Intră cât mai devreme în lumea copilului tău, dacă vrei ca mai târziu el să nu te țină afară din lumea lui.” Când oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu caută cu disperare o rază de speranță pentru familiile lor, văd ei în familiile credincioșilor un model vrednic de a fi apreciat și îmbrățișat? La urma urmei, relația între un soț și o soție ar trebui să ilustreze relația între Hristos și Biserică, nu-i așa? Atunci când oameni ai lui Dumnezeu de pe paginile Sfintei Scripturi au simțit că sfârșitul le este aproape, și-au adunat familiile lângă ei și le-au poruncit să urmeze calea Domnului. Învățăm din pilda înaintașilor credinței, dar să nu lăsăm acest aspect până la anii bătrâneții: copiii noștri trebuie să știe de mici că au nevoie de un Mântuitor și că Isus Hristos a făcut tot ce era necesar pentru ca noi să fim împăcați cu Dumnezeu. Nu am văzut părinți plângând că nu le-au lăsat o casă mai mare sau o mașină mai bună copiilor, dar prea mulți părinți regretă că nu le-au spus copiilor lor mai devreme despre mântuirea prin Domnul Isus, iar acum acești copii fie rătăcesc departe de Domnul, fie un eveniment tragic le-a curmat firul vieții. Pentru a nu avea astfel de regrete, un timp de calitate investit acum în familie ne poate învrednici să spunem mai târziu, ”Cât despre mine, eu și casa mea vom sluji Domnului.”
Înviorarea relațiilor din biserică. Odată cu mântuirea, Dumnezeu ne-a așezat în familia mai mare a bisericii locale, în care fiecare dintre noi suntem chemați să ne aducem aportul. Atunci când fiecare se simte apreciat și important pentru viața bisericii locale, dorința de a sluji Domnului împreună cu frații și surorile pur și simplu înflorește. Serviciile divine nu mai reprezintă doar un timp care necesită prezența și participarea noastră activă, ci devin un mijloc de a ne încărca bateriile spirituale, de a ne simți împliniți și revigorați prin prezența lui Dumnezeu în mijlocul adunării. Strângerea laolaltă a copiilor lui Dumnezeu nu mai este o corvoadă, un efort de a lipsi de la o activitate plăcută pentru a fi prezent la adunare, ci devine ea însăși acea activitate plăcută și de dorit care mă face să las deoparte cu drag alte preocupări pentru a fi alături de frați. Însă și pentru asta se cerewaszQ … ați ghicit … timp. Timp de a-mi cunoaște frații și surorile, timp de a sta de vorbă unii cu alții, de a ne ajuta unii pe alții, de a ne cunoaște și altfel decât la serviciile divine. Rămânem uimiți uneori ce daruri a pus Dumnezeu în frați din biserica locală, frați lângă care am stat poate ani de zile și despre care nu am știut nimic! Numai timpul petrecut împreună va suda relațiile și va strânge rândurile creștinilor, pentru ca atunci când valurile vieții izbesc să putem rămâne împreună, nu să ne risipim în cele patru vânturi.
Dumnezeu i-a mai oferit lui Ezechia 15 ani în care să-și pună casa și împărăția în bună rânduială. Nu știm cât timp ne va mai acorda El fiecăruia dintre noi, dar haideți să ne facem timp pentru lucrurile care ne pregătesc cu adevărat pentru veșnicie. Și cele legate de viața fizică au importanța lor, dar dacă am murit și am înviat împreună cu Hristos, să ne gândim la lucrurile de sus, unde El este întronat la dreapta lui Dumnezeu. Prioritățile Lui să devină prioritățile noastre, voia Lui să devină dorința noastră, pentru ca la sfârșitul alergării să fim acei robi buni și credincioși care intră în bucuria stăpânului lor.
Am fost întrebat uneori care este cea mai dificilă fațetă a slujirii pastorale. Mi-ar fi greu să mă opresc doar la una, dar cu siguranță o dilemă majoră a păstorului, și nu numai, este să găsească răspunsul corect la întrebarea: cât de prietenos sau reținut să fie față de sistemul lumii? Toți recunoaștem că suntem chemați ca și creștini să trăim în lume dar nu ca și lumea (Ioan 17:14-17). Domnul Isus a demonstrat prin propria viață un echilibru perfect între har și adevăr. Un echilibru care l-a calificat a fi prietenul păcătoșilor fără să fie El Însuși un păcătos. Iar noi suntem chemați să-I semănăm!
Dorim să fim cunoscuți pentru mărturia noastră pozitivă, nu pentru restricțiile noastre, dar trebuie să avem restricții dacă vrem să avem o mărturie pozitivă. Toți creștinii de-a lungul istoriei au încercat să păstreze un echilibru în acest domeniu. Unii, din dorința să convingă pe cât mai mulți de atractivitatea creștinismului, au devenit atât de asemănători lumii încât au fost în curând asimilați de ea. Alții, în dorința de a-și păstra o mărturie curată s-au izolat de tot ce este lumesc încât și-au pierdut “câmpul de misiune”.
Avem nevoie de echilibrul și de discernământul fin al Scripturilor și în acest aspect. Suntem atenți să nu judecăm pripit motivele pentru care unii din frații noștri nu sunt de acord cu locul unde ne așezăm granițele și hotarele de separație față de lumea în care trăim. Fiecare va da socoteală înaintea Domnului. Cu toții ne aflăm într-un proces de maturizare și ascuțire a discernământului față de cultura înconjurătoare. Următoarele două adevăruri le voi consemna în acest spirit.
Acomodarea cu lumea este mai periculoasă decât detașarea de ea.
Aclimatizarea cu valorile lumii este pentru noi, credincioșii, un pericol subtil și fatal față de care Scriptura oferă avertismente puternice și repetate în texte precum cele din Efes.5:3-12; 2 Cor.6:14-7:1; 2 Ioan 8-11. Pe de altă parte, nu-mi aduc aminte decât de o singură prevenire biblică cu privire la pericolul izolaționismului: 1Cor.5:9-13. Îngăduiți-mi să adaug că acest avertisment este oferit unor credincioși destul de lumești din Corint.
Satan este extrem de viclean. Metodele lui sunt perfide și nemiloase. Va încerca să ne atragă în mod gradual în relații și alianțe străine pentru a-și duce la îndeplinire planurile murdare și criminale.
Iată câteva exemple:
– Saul a păstrat prada de la Amalec pentru a o aduce jertfă Domnului. Un scop nobil și duhovnicesc, dar printr-o metodă firească și păcătoasă (1Sam.15:1-23).
– Iosafat s-a unit cu Ahab pentru a recuceri un oraș care aparținea lui Israel (2 Cron.18, 19:1-4). O alianță pentru o cauză bună. Dar costul a fost enorm.
Pericolul alianțelor cu lumea este că adesea nu vom cunoaște consecințele teribile în timpul vieții noastre, ci deseori următoarele generații vor gusta din amarul acestor roade.
Acest adevăr a fost demonstrat de-a lungul istoriei. Când o generație a renunțat la un principiu teologic (ineranța Scripturii, spre exemplu), următoarea generație a dat la o parte toată autoritatea Bibliei, iar acest lucru a fost catastrofal.
Domnul nostru ne-a avertizat: “Păziți-vă de prorocii mincinoși! Ei vin la voi îmbrăcați în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt niște lupi răpitori”(Matei 7:15).
Apostolul Pavel ne scrie “Și nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină. Nu este mare lucru, dar, dacă și slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii. Sfârșitul lor va fi după faptele lor” (1 Cor.11:14-15).
Trăim vremuri când decepția spirituală a devenit colectivă (Matei 24:24; 2 Tes.2:9-11). Din aceste motive, prefer să greșesc fiind prea retras față de asocierile lumești, decât să greșesc fiind prea prietenos cu ele. Bineînțeles că-mi doresc enorm să nu greșesc în niciun fel. Dar, ceea ce spun este că prefer o abordare conservatoare și reținută acolo unde sunt semne de întrebare!
Credincioșii au nevoie de ziduri separatoare.
Da! Ați citit bine! Avem nevoie de ziduri. Ca și indivizi, dar și ca Biserică! Zidurile oferă protecție celor din interior! Zidurile separă! Atâta timp cât trăim într-o lume condusă de “stăpânitorii întunericului acestui veac”, trebuie să înălțăm ziduri puternice în jurul nostru.
Dar unde le așezăm? Cine are dreptul să fie înăuntru? Iată un principiu general de așezare a zidurilor: Dacă cineva mărturisește că prin credință și prin har l-a acceptat pe Cristos ca Domn și Mântuitor și dacă sunt evidențe ale acestei mărturisiri de credință, atunci putem să acceptăm că acea persoană este frate în credință.
Dar iată și câteva ziduri mai specifice care trebuiesc ridicate și apărate:
Zidul căsniciei. În România, dar nu numai, căsnicia devine o noțiune tot mai abstractă. Este dus un război crunt împotriva familiei. Familia este destructurată un pic câte un pic dar în mod sigur. Concubinajul a devenit o modă. Divorțurile și recăsătoriile sunt tot mai frecvente. Războiul este intens și perfid.
Zidul decenței. Ne-am obișnuit foarte repede cu indecența de pe raftul de cărți, cu reclamele triviale din emisiunea preferată, cu ținuta indecentă a prezentatoarei de la vreme. Ceea ce ieri ne cutremura și ne indigna, astăzi tolerăm cu un zâmbet îngăduitor. Poate veți spune că nu prea contează la ce ne uităm și la ce privim? Se cheltuie mii de euro pentru un minut la televizor. De ce? Pentru că are efect!
Zidul doctrinelor biblice. De ce zidul căsniciei pârâie și se dezmembrează chiar și în interiorul bisericilor? De ce zidul decenței se prăbușește pe zi ce trece chiar și în interiorul bisericilor noastre? Pentru că Biserica este tot mai permisivă. Pentru că ne lipsește o generație de predicatori și păstori care să stea în picioare și să spună cu toată puterea și dragostea: “Așa vorbește Domnul!” (Ieremia 29:4) Biserica este presată să-și ajusteze teologia în funcție de vremurile pe care le traversează. O biserică care începe să decupeze din Biblie, până când Biblia se potrivește cu gusturile, poftele, părerile noastre personale este o caricatură de biserică.
Atunci când nu mai avem puternicele ziduri ale doctrinelor, ferfelițăm Scriptura doar ca să nu ne șifonăm stilul de viață. Liberalismul este un virus care nu zidește, nu vindecă, ci distruge și dărâmă. “Trebuie să fim mai iubitori și toleranți” – ne spun cei de afară. Sigur că da! Iubim oamenii, oricine ar fi ei și orice ar crede – Domnul îi iubește. Dar nu acceptăm în interiorul Bisericii trăiri, idei, programe, filozofii păgâne care să contamineze mărturia și misiunea Bisericii.
Cred că Biserica Domnului din vremurile noastre este pasibilă de o jalnică imersiune in volbura lumii. Pericolul de a trăi ÎN lume dar CA ȘI lumea. Nu cred că generația noastră se află în pericolul de a fi prea sfântă!
Dimpotrivă! Ne-am compromis mărturia teologică și practică în aceste vremuri în care se predică un har ieftin și subțire. Cei mai mari dușmani ai Evangheliei Domnului Isus se pare că nu sunt ateii sau imoralii acestei lumi, ci cei care pretind a avea o religie dar fără jertfa Domnului Isus sau, mai ales, cea proprie. Fără pocăință! Fără înfrânare! Fără frica judecății de apoi! Fără frâu și fără frică! Cred că trebuie să ne separăm de cei care refuză centralitatea jertfei Domnului Isus. Dar în același timp, să ne rugăm alături de David “Cercetează-mă, Dumnezeule, și cunoaște-mi inima! Încearcă-mă și cunoaște-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea, și du-mă pe calea veșniciei!”
Revista “Anotimpuri”, Anul II, Nr. 4, Toamnă 2015
– Lecții de viață –
Din cuprins:
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când simt miros de toamnă mă gândesc cu drag la micuţa noastră grădină în care ne jucam fără cea mai mică grijă, prin frunzele ce abia căzuseră. Odată cu ele, ca orice femeie gospodină, mama începea pregătirile de iarnă: dulceţuri de tot felul, gemuri, compoturi, zarzavaturi, mult îndrăgita zacuscă şi ce mai ştia ea că ne va fi folositor pentru iarna ce urma.
Pentru că tot ne pregătim pentru iarnă încet, încet, găsesc să va împărtăşesc, cu emoţii însă, câteva gânduri şi lecţii ce le-am învăţat aici, departe de casă. Românii de aici (Frankfurt , şi tind să cred că de pretutindeni) folosesc parcă cu lăcomie un verb: a aduna.
Adunatul nu e un lucru rău, ba chiar e un lucru foarte bun, atunci însă când ne asemănăm cu furnicuţa din Proverbe 30:25, respectiv 6:6. Paradoxal însă, “adunatul” nu-l începi aici, ci acasă şi nu-l faci când deja eşti departe ci îl faci când încă eşti acolo, în casa părintească, destul de timpuriu.
Atunci când te dezlipeşti de cei dragi şi de confortul tău şi când întâmpini aerul rece al “iernii” şi poate al celor din neamul arienilor, vei putea scoate din “cămara sufletului” multele bunătăţi pe care deja le-ai pregătit sau pe care de cele mai multe ori le-ai primit de la părinţi, fraţi, profesori, învăţători, păstori. Îmi amintesc şi gust cu drag din borcanele mari, pline de învăţături sănătoase şi ziditoare pe care le-am primit de la învăţătorii de la grupele de copii, de la păstori şi de la toţi cei care au avut răbdarea şi timpul să ne arate Calea Domnului aşa cum este ea, fără prea multe teorii şi filozofii. Invățătura aceea simplă, curată e cea care ne ţine strâns legaţi de Domnul că să nu fim purtaţi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură. Ce să mai spun de sticluţele mici şi concentrate cu sirop de bunătate, dragoste şi bucurie pe care le-am primit de acasă, de la familia mea dragă. Dulceaţa dărniciei şi a păcii, gemul înfrânării poftelor, conservele răbdării şi câte şi mai câte bunătăţi puse demult, pentru zile mai puţin senine.
Spre deosebire de bine cunoscuta furnicuţă din popor, Domnul Isus ne arată o chemare mai înaltă: “E mai ferice e să dai decât să primeşti”. Ce chemare sfântă! Nevoia cea mai mare nu mai e a mea, a noastră, ci a celor din jur, a aproapelui. Aşadar, de bunătăţile primite nu trebuie să te bucuri doar tu, ci trebuie să se bucure în egală măsură și cei de lângă tine. Asta am învăţat însă tot aici, în momentele în care mi-am dat seama că doar aşa, dăruind îmi pot umple din nou borcănelele sorbite cu atâta nesaţ.
Ca să poţi să reuşeşti să stai drept în lumea asta tot mai puţin dreaptă, trebuie să fii pregătit tot timpul. Cămara nu se umple singură şi fără efort, după cum prea bine ştim. Pe când eu mă jucam încă şi zburdam prin frunzele toamnei, Dumnezeu a pus oameni care, cu o inimă mare, lipsită de zgârcenie şi egoism, au făcut provizii nu doar pentru ei, ci au dat şi au umplut inimi întregi – printre care şi inima mea- cu atâta belşug pe care abia departe de casă l-am conştientizat. Aceşti gospodari şi gospodine sunt cei care şi-au făcut timp să mă înveţe ce şi cum trebuie să adun şi astfel să-mi îndrept tot timpul privirea către lucrurile de sus.
Sunt nespus de mulţumitoare şi “…mulţumesc Domnului meu totdeauna cu privire la voi, pentru harul lui Dumnezeu care v-a fost dat în Isus Hristos . Căci în EL aţi fost îmbogățiți în toate privinţele cu orice vorbire şi cu orice cunoştinţă. În felul acesta, mărturia despre Hristos a fost bine întărită în mijlocul vostru; aşa că nu duceţi lipsa de nici un fel de dar în aşteptarea arătării Domnului nostru Isus Hristos ” *1 Cor.1:5-7. Iar pentru că bunătățile Domnului nu s-au sfârşit şi pentru că îndurarea Lui nu e la capăt, mă rog ca aşa cum m-aţi fericit pe mine şi familia mea, voi, fraţi şi surori dragi să vă umpleţi mai departe inimile voastre şi ale celor din jur cu roadele dulci şi scumpe ale Duhului Sfânt pentru multele “ierni” care sigur, fără voia sau invitaţia cuiva, vor veni.
Cât despre verbul : „ a aduna”, Domnul Isus Hristos ştia că o să ne preocupe problema asta, aşa că deja ne-a lăsat un îndemn atât pentru noi, cei care departe de casă fiind suntem poate mai tentaţi în a-l folosi, cât şi pentru voi : „ Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde le distrug moliile şi rugina şi unde le sapă şi le fură hoţii, ci adunaţi-vă comori în cer, unde nu le distrug moliile şi rugina şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură. Căci acolo unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.” Matei 6:20-23
Va las cu drag să vă continuaţi munca şi pregătirile, rugându-vă să ne purtaţi în continuare în rugăciune, ca astfel să va urmăm cu scumpătate exemplul.
În copilărie mă uitam la părinți ca la niște oameni gata pregătiți pentru tot ce li se întâmplă în viață. Mi se păreau antrenați pentru toate etapele vieții și nimic nu părea să îi ia prin surprindere. Păreau că sunt părinți de când lumea, că s-au născut învățați să crească copii, să meargă la serviciu și să fie în general gata pentru tot ce viața le scoate în cale.
Sigur, au trecut ani buni de atunci, și am început să înțeleg că viața, sau etapele ei principale sunt experiențe unice pentru fiecare ființă umană. Nu te pregătește nimic pentru adolescență, căsătoria este o altă etapă în care intri fără experiența anterioară, unde trebuie să înveți din mers și să te adaptezi. Oricâți nepoți ai crescut sau copii ai dădăcit, experiența de a fii părinte te pune mereu în situații cu care te întâlnești pentru prima dată.
“Viața-i o taină!” spunea scriitorul Ion Agârbiceanu. De acord. Viața este o taină în sensul că omul nu este pregătit pentru ceea ce îi stă în față. Fiecare zi, an sau etapă din această călătorie unică și neprevăzută pe care o numim viață ne găsește de cele mai multe ori nepregătiți, fără o experiență anterioară. Dar acesta este farmecul ei! Viața nu este plictisitoare sau anostă, viața este exuberantă, presărată cu experiențe irepetabile, aventuroasă, frumoasă, unică! Nu este intotdeauna ușoară sau simplă și de multe ori trebuie să te pliezi după ea. Însă viața, acest vortex care te trage după sine fără să-ți ceară voie, merită trăită. Este darul lui Dumnezeu pentru toți oamenii, și deși te ia nepregătit, te pregătește pentru viața viitoare.
Aş putea, cred, să umplu multe pagini cu lucrurile pe care Dumnezeu m-a învăţat prin diferitele experienţe prin care m-a trecut până acum, însă o frază mi-a rămas imprimată în minte mai mult decât altele și descrie cel mai bine unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am învăţat în toţi aceşti ani cu privire la oamenii cu care am interacţionat și anume faptul că “toţi suntem o apă și-un pământ”.
Poate mulţi dintre dumneavoastră aţi auzit sau chiar aţi folosit fraza acesta în nişte contexte mai puţin optimiste. Eu unul am auzit-o mai ales cu privire la clasa politică din România în preajma alegerilor. Mi-aduc aminte că înainte să merg la vot într-un an, am întrebat o vecină, așa, mai mult retoric: “Pe cine îmi recomandaţi să aleg?” “Păi pe cine dragă, că toţi sunt o apă și-un pământ. Pe oricine alegi, tot la fel va fi: corupţie şi guvernare proastă”. Bineînţeles că în mintea dumneaei, vecina avea deja un “ales al inimii” pe care-l vedea mai special şi în care îşi punea speranţele pentru a “trăi mai bine”. De fapt, deşi folosim uneori sintagma aceasta ca un fel de oftat resemnat cu privire la viitorul nostru sau al ţării în care trăim, în adâncul inimii nu doar că îi privim şi-i tratăm pe unii mai special decât pe alţii, însă ne credem noi mai speciali decât alţii. Dacă nu mă credeţi gândiţi-vă doar la câte comparaţii aţi făcut între dumneavoastră şi un vecin, coleg sau prieten în săptămâna aceasta care a trecut, comparaţii în care, în majoritatea cazurilor, conştient sau inconştient, v-aţi văzut ”mai bun” sau “mai bună” decât ceilalți. Nu ne supărăm să folosim această frază (“toţi o apă și-un pământ”) cu privire la alţii, însă ne deranjează să o folosească cineva cu privire la noi. Ne place să credem că, pentru că suntem hunedoreni, ardeleni, moldoveni, olteni, români sau unguri, suntem mai speciali decât ceilalţi care nu sunt ca noi. Nu doar atât, dar de obicei ne amuzăm copios când auzim câte un banc cu cei pe care îi privim mai prejos decât noi.
Totuşi, după ce am avut harul să călătoresc în mai multe părţi ale lumii şi am cunoscut tot felul de oameni din diferite colţuri ale lumii, de diferite culori naţionale şi educaţionale, şi am încercat să-i evaluez pe cei pe care i-am întâlnit prin prisma lentilelor Scripturii, am ajuns la încurajatoarea concluzie că, într-adevăr, într-un anumit sens, toţi suntem “o apă și-un pământ”.
În primul rând, toţi am fost creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ceea ce ne face să fim la fel. Biblia ne spune că toate fiinţele umane au ceva în comun: au fost create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Geneza 1:26). Astfel că, indiferent din ce naţie facem parte (român, ţigan, sirian, american, german, etc.), indiferent de culoarea pielii (alb, maro, tuciuriu, negru, galben), indiferent de aspectul fizic (slab, gras, obez, cu nasul mic, cu nasul mare, cu mult par sau cu mai puţin par), de stadiul vieţii (embrion, bebeluş, adolescent, tânăr, bătrân) sau de condiţia fizică (sănătos tun, probleme de handicap fizic sau mental) realitatea este că am fost creaţi într-un mod intenţional, special “după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. În Psalmul 139, psalmistul ne spune că Dumnezeu şi-a făcut timp că să ne “ţeasă” pe fiecare în pântecele mamei noastre şi că niciunul dintre noi nu s-a născut la întâmplare.
Această perspectivă de a vedea lucrurile m-a ajutat să învăţ că trebuie să îi tratez pe toţi oamenii din această lume cu respect şi demnitate, indiferent unde mă aflu şi indiferent cât de bogaţi sau săraci sunt (sau cât de educaţi sau needucaţi, sau cât de civilizaţi sau necivilizaţi), pentru că în ei Dumnezeu îşi reflectă parte din chipul şi asemănarea Sa. Domnul Isus ne cheamă să ne iubim aproapele, iar dacă nu ştim cine este aproapele nostru ar trebui să citim pilda Bunului Samaritean, unde observăm că de fapt aproapele nostru este persoana pe care o simpatizăm cel mai puţin sau chiar o urâm.
În al doilea rînd, suntem la fel pentru că toţi suntem afectaţi de păcat și de consecinţele lui. O altă categorie în care toţi suntem “o apă și-un pământ” indiferent de numele sau gradele noastre este categoria păcatului. De fapt acesta este şi argumentul apostolului Pavel în Romani 1 la 3, unde concluzionează că “toţi am păcătuit şi suntem lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. Astfel că, indiferent că m-am aflat în Uganda sau în Olanda, în Haiti sau în America, am putut observa acest adevăr: inima omului este afectată de aceleaşi păcate: mânie, mândrie, curvie, bârfă, invidie, gelozie, etc. În niciun loc în care am avut ocazia să călătoresc copiii nu merg la cursuri pentru a învaţă cum să mintă, să fure sau să fie egoişti. Aceste sentimente survin într-un mod natural din inima umană afectată de păcatul adamic. Toţi suferim consecinţele păcatului şi toţi avem un gol în inima noastră pe care încercăm să-l umplem cu tot felul de surogate care sperăm că ne vor împlini. Însă realitatea este că nici banii, nici o carieră promiţătoare, nici averile, nici un guvern mai bun, nici siguranţa fizică, nici divertismentul nu vor putea vreodată să umple acel vid din inima noastră pe care doar Dumnezeu poate să-l umple.
În al treilea rând, toţi suntem o apă și-un pământ pentru că toţi ne îndreptăm spre o moarte sigură. Un alt adevăr încorporat în această frază este faptul că toţi suntem supuşi morţii spirituale şi fizice din cauza păcatului. În Efeseni 2:1-3 Pavel ne spune că toţi cei care nu-l cunosc pe Hristos sunt morţi în păcatele şi greşelile lor, trăind pentru plăcerile lumii acesteia, slujindu-l pe diavolul şi împărăţia sa. Oare câţi dintre noi îi privim pe cei din jurul nostru prin prisma acestui adevăr? Adesea mă rog ca Domnul să-mi dea înţelepciunea să-i văd pe cei din jurul meu aşa cum îi vede El şi să-mi dea o inimă plină de compasiune şi milă pentru ei. Astfel am învățat că fie că stau de vorbă cu un om al străzii din Bucureşti sau cu un lider important dintr-o anumită comunitate din Olanda sau America, fie că conversez cu un om care trăieşte în focarele de gunoi din capitala Kenyei, Nairobi (unul din cele mai sărace locuri din lume) sau cu un magnat american care este miliardar în dolari, eu încerc să le prezint Vestea Bună a Evangheliei. De ce? Pentru că realitatea este că dacă acele persoane nu-l cunosc pe Hristos, sunt “toţi o apă și-un pământ” şi se îndreaptă spre pierzare. Da, poate abordarea mea va fi diferită în ceea ce priveşte modul în care încerc să introduc mesajul Evangheliei în diferitele discuţii pe care le am, dar mesajul trebuie să fie acelaşi: dacă nu te întorci la Hristos, indiferent cine ai fi, vei fi judecat şi condamnat pentru vecie. Iar datoria mea ca şi ambasador al cerului este să transmit mesajul Regelui cu claritate, pasiune şi compasiune, indiferent dacă mă vor plăcea pe mine sau nu.
În al patrulea rând, toţi cei ce cred în Domnul Isus Hristos primesc viaţă veşnică.
Un alt lucru pe care l-am învăţat în pribegia mea pe acest pământ până acum este faptul că mesajul Evangheliei este acelaşi pentru orice om de pe faţă pământului. Indiferent de ţară sau situaţia în care m-am aflat, răspunsul la problemele umane a fost întotdeauna găsit în persoana Domnului Isus Hristos. Mesajul Evangheliei nu ţine cont de culoarea pielii, starea materială, educaţie, condiţia fizică sau orice alt criteriu. Nu este problemă prea dificilă pe care Domnul Isus să nu o poată rezolva, nu este boală prea grea pe care El să nu o poate vindeca şi nu este păcat prea odios pe care El să nu-l poată ierta. Domnul Isus nu ţine cont de vremurile de neştiinţă şi este gata să îi primească la El pe toţi aceia care se smeresc, se pocăiesc de păcatele lor şi cred în Domnul Isus.
În al cincilea rând, toţi urmaşii lui Cristos fac parte din Biserica Sa. Odată ce o persoană devine creştin(ă), în acel moment viaţa acelei persoane este total transformată. Nu doar că acea persoană are o inimă nouă cu năzuinţe hristice, ci acea persoană face parte dintr-o nouă comunitate universală: Biserica lui Hristos. Şi chiar dacă instinctul nostru uman este să-i punem pe cei din biserică în diferite categorii şi ierarhii, Biblia ne spune că suntem toţi parte a aceleiaşi familii: familia Domnului Isus Hristos. Spunea cineva că Dumnezeu nu are nepoţi ci doar copii. Asta înseamnă că deşi suntem tentaţi să-l tratăm pe fratele pastor cu mai multă atenţie decât pe cel care slujeşte ca şi uşier, sau pe fratele american cu mai mult respect decât pe fratele care e de etnie romă, trebuie să ne aducem aminte că sângele Domnului Isus a fost la fel de scump şi de valoros pentru fiecare dintre aceşti fraţi şi surori cu care interacţionăm. Mai mult, am observat un lucru fascinant: adesea când mă duc în locaţii noi, chiar dacă sunt într-o ţară străină, cu fraţi şi surori care poate vorbesc o limba pe care nu o cunosc, adevărul cuvintelor lui Ieremia 32:39 este o realitate adevărată. Dumnezeu promite prin Ieremia că va forma un popor căruia îi va da o singură inima şi o singură cale, ca să se teamă de El tot timpul.
În cele din urmă, toţi suntem o apă și-un pământ … cu o SINGURĂ EXCEPŢIE. Un alt lucru foarte important pe care l-am învăţat şi continui să-l învăţ este Exclusivitatea şi Unicitatea Domnului Isus! Dacă am precizat faptul că, într-un sens, toţi suntem egali pentru că am fost creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Domnul Isus este SPECIAL pentru că El nu a fost creat şi pentru că El de fapt ESTE Dumnezeu. Atunci când privim spre Domnul Isus, înţelegem cine este Dumnezeu şi care a fost intenţia Sa în crearea noastră. În Hristos putem vedea nu doar măreţia lui Dumnezeu ci şi cât de mult am fost şi suntem afectaţi de păcat. Hristos nu a păcătuit niciodată deşi a fost supus aceloraşi ispite ca şi noi. El ne înţelege suferinţa şi ştie că fără intervenţia Sa ne îndreptăm vertiginos spre o eternitate departe de El. Şi pentru că El este special şi unic, El vine în ajutorul nostru şi alege să ne schimbe inima şi viaţa în aşa fel încât noi devenim fiinţe noi, cu o inimă nouă şi cu dorinţe noi. Nu doar atât, ci Hristos ne dă o identitate nouă şi ne transformă din duşmani în fraţii Lui mai mici.
Îndemnul lui Pavel din Filipeni 3:7-11, sumarizează lucrurile pe care le-am învăţat până acum şi care prezintă motto-ul vieţii mele: “Însă toate lucrurile care pentru mine erau un câştig le consider ca o pierdere, de dragul lui Hristos. Mai mult decât atât, le consider pe toate o pierdere faţă de valoarea deosebită a cunoaşterii lui Cristos Isus, Domnul meu, datorită Căruia am suferit pierderea tuturor lucrurilor şi datorită Căruia le consider gunoaie, pentru a-L câştigă pe Hristos şi pentru a fi găsit în El…”
Ca unul care am trăit şi depănat parte din viaţa pământească în Biserica Maranata, iată, astăzi, sunt privilegiat oarecum să împărtăşesc cu dumneavoastră, cei cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi, fraţi hunedoreni în Hristos Domnul, câteva lecţii ale vieţii învăţate după 1980, anul evadării din România trecutului ce-l ştim şi l-am trăit cu o parte din dumneavoastră.
Parcă de necrezut! Nu-mi vine să cred că trăiesc împreună cu soţia mea, Veta şi familia, de mai mulţi ani în afara României decât am trăit înainte de-a fugi din ţară. Ce-i soarta noastră? De fapt poate mai bine ar fi să întreb: “Ce-i viaţa noastră?” Ce lecţii am învăţat din ea, sau ce lecţii ar putea să dea celor din jurul nostru povestea vieţii noastre? Îmi vin în minte primele versuri ale poeziei ce de multe ori am auzit-o în bisericile noastre. Poezia fratelui Ioanid: “Ce-i viaţa ta? E o peniţa cu care scrii mereu pe-un drum…”. Scriem zi de zi lecţii pentru noi şi pentru alţii. De fapt parte din viaţa fiecăruia dintre noi constituie capitolele cărţii a căror autori suntem. Pentru unii, capitolele vieţii sunt mai voluminoase, mai palpitante, mai colorate. Pentru alţii însă, prea scurte şi prea sumbre. Cât despre coloritul vieţii mele, pot să-i mulţumesc Domnului Isus că mi-a dat un har deosebit să văd multe, să învăţ multe din cunoașterea oamenilor pe care am avut ocazia să-i întâlnesc în cursul acestei călătorii a vieţii şi să îmi modelez pe cât posibil şi eu viaţa şi caracterul după cele văzute şi experimentate.
Am putea să spunem, mai mult sau mai puţin conştienţi, că fiecare dintre noi suntem modele (bune sau mai puţin bune) pentru cei din jurul nostru. De ce zic acest lucru? Noi, ca şi credincioşi ai Domnului Isus, căutăm în fiecare zi să ne facem asemănători modelului nostru desăvârşit pe care-L adorăm şi cu care dorim să ne asemănăm – Hristos Domnul. Când chipul şi asemănarea Domnului îşi pun amprenta vădit în viaţa noastră, atunci da, avem certitudinea, indiferent că trăim în România sau oriunde în afara ei, că lecţia vieţii şi virtuţile ei pot fi modelate în chipul nostru într-o expresie cât mai apropiată modelului suprem, Domnul nostru Isus Hristos. Oh, ce multe lecţii ne-nvaţă exilul, înstrăinarea! Mi-amintesc cu emoţii de timpul evadării ce-a avut loc mai mult de 35 de ani în urmă. Sunt atât de mulţi ani şi totuşi parcă s-au întâmplat în ziua de ieri. Timpul pe care nu putem să-l oprim, el abstractul vremii, ne face atât de dependenţi de el şi de efectele lui. Ne regăsim în el tinereţea şi ne admirăm bătrâneţea.
Ce poate fi mai înălţător pentru noi că fiinţe umane pe care Dumnezeu le-a creat după chipul şi asemănarea Sa, decât să ştim şi cunoaştem planurile Lui cu privire la viaţa noastră. Ştim că de la naştere şi până la trecerea în veşnicie, ochiul Domnului ne urmăreşte şi ne povăţuieşte. V-aduceţi aminte de frumosul pasaj biblic din Psalmul 139: “…Când nu eram decît un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; şi în cartea Ta erau scrise toate zilele cari-mi erau rînduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele”. Iată unul din sfătuitorii vieţii mele şi lecţia pe care o învăţ zilnic din acest adevăr. Aş putea să înşirui pagini întregi despre episoade ale vieţii din care am învăţat destul de uşor prin simplitatea lor, dar spre ruşinea mea, uneori s-au repetat întâmplări la care n-am fost în stare să învăţ din prima greşeală. Mi-amintesc cu zâmbet copilăresc chiar şi-acum când scriu acest articol, de cuvintele ce le spun uneori copiilor mei – copii ce au copii, următorul proverb: “Cel înţelept învaţă din greşeala altuia, cel prost nici din ale lui”. Lecţia vieţii vine doar în urma încercării.
Traian Dorz zugrăvește această imagine a vieţii într-un mod divin prin cunoscutul poem: “De ce-nainte de-ncercare/E-atâta neştiinţă-n noi,…/De ce înţelepciunea vine/nu-ntâi, ci după ce-am plătit,/De ce nu ştim de tineri totul/ci după ce-am îmbătrânit?…” Acest minuscul articol aminteşte succint o parte din lecţia vieţii mele. Am scris multe capitole în cartea vieţii mele, mai îmi rămân însă multe altele să le scriu şi să le trăiesc, dacă Domnul îmi va da ca și până acum acest har.
Lim și Huan formează unul dintre cele mai frumoase cupluri de tineri căsătoriți pe care le cunosc. Frumoşi la chip, dar mai ales în interior, acești tineri veniți la studii în Viena încă din perioada adolescenței, au avut harul să-l cunoască pe Domnul Isus, de care s-au îndrăgostit așa de tare încât i s-au dăruit cu totul. Bucuria mântuirii li se citea pe chip, străluceau, te cucereau cu bunătatea și credincioșia lor. Te provocau să fii altfel – altfel decât trist, altfel decât nemulțumit, altfel decât lipsit de vlagă, altfel decât neliniștit. În zbuciumul vieții, dacă îi întâlneai, te umpleai de bucurie, dintr-o dată erai mulțumit cu tot ceea ce te-a binecuvantat Dumnezeu, râdeai, te linișteai.
Într-una din zile întâlnirea noastră a așternut lacrimi pe faţa mea. Călăuziţi de Dumnezeu, ne-au anunțat că după mai bine de zece ani petrecuți în Viena, locul unde l-au cunoscut pe Domnul, unde s-au căsătorit, unde și-au făcut studiile, se vor întoarce în Taiwan, țara natală. Conștientizarea că poate nu îi voi mai revedea niciodată faţă în faţă m-a umplut de durere. Cunoșteam sentimentul despărțirii, dintr-o dată mi se derulau în minte secvențe cu oamenii dragi, pe care i-am avut pentru un timp așa de aproape și acum… acum îi întâlnesc așa de rar sau deloc, îi văd poate în fotografii sau îi aud rar la telefon. Îmbrăţişându-i la despărţire am realizat că așa de puțin știm să ne apreciem unii pe alții. Am realizat că așa de ușor neglijăm părtășia pe care o putem avea împreună cu cei dragi, cu frații noștri și că în contrast cu toate acestea ne lăsăm purtați de curentul izolării în propria găoace și ieșim de acolo cu măștile frumos aranjate pe chipul nostru. DE CE? Pentru că nu suntem conștienți ce bogății se ascund în “legătura frățească” pe care a ales-o Dumnezeu ca fiind cea mai bună rețetă de convieţuire, în care normalul e ca: “Dragostea să fie fără prefăcătorie.”; “Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora”; “Neîntrerupt te pomenesc în rugăciunile mele zi și noapte”; “Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng.”; “Ajutați pe sfinți când sunt în nevoie. Fiti primitori de oaspeţi.”; “Iubiţi-vă unii pe alții cu o dragoste frățească. În cinste, fiecare să dea întâietate altuia.”
Străinătatea, prin tot ce oferă ea, înseamnă ore multe de lucru sau lipsa lor, distanțe mari între locuințele fraților, prietenilor. Înseamnă banii mulţi pe care îi câștigi sau dezămagirea că tu nu reușești să câștigi prea mult, mediul prielnic ca frații să uite că sunt frați. Străinătatea a încercat să mă învețe că “Cel mai bine e să fii tu cu tine! E mai simplu să te ierți pe tine, e mai ușor să te bucuri de reuşitele tale, e mai frumos să nu-ți cunoască alții slăbiciunile, e mai liniștitor să te descurci singur și să nu rămâi dator celui care te-a ajutat. E mai comod să îngrijești de tine, de familia ta, decât de fraţi, de multe ori nerecunoscători. E mai practic să nu-ți bați capul cu problemele celorlalți.” Însă Dumnezeu m-a atenționat și mi-a spus că vrea să semăn cu El, care s-a dăruit pe Sine ca să fie în această frumoasă relație de dragoste cu mine, și că mă aşteaptă la El în cer la sfârșitul călătoriei mele pământești.
Cu dorul de El, de Domnul meu, în inimă, oricât de mult se luptă cel rău să mă devieze de pe Drumul Vieții, aleg să pășesc înainte spre Cetatea Cerească cu ajutorul “Indicatoarelor” pe care le găsesc în Cartea Sfântă, pe care le aminteam mai sus.
Îi mulțumesc mereu lui Dumnezeu pentru toate relațiile frumoase din viaţa mea, cu care m-a binecuvântat de-a lungul anilor, pentru toți oamenii care mă iubesc mult, și pe care îi iubesc foarte mult, dar într-un mod cu totul special îi mulțumesc că El mă iubeşte cu o iubire veșnică și îmi predă încă din anii copilăriei, fără să “obosească” cu mine, “Lecția iubirii”.
Viața nu am luat-o în piept. Poate ușor la pas! Spun asta inspirându-mă din ultimii trei ani. Am plecat din Romania în septembrie 2010 și am lucrat pentru St. George’s Church în Leeds.
O biserică mare de 800 de membrii în centrul orașului. Am învățat multe acolo, dar adevarata provocare a venit când am plecat de la St. George’s. Am început lucrul la St. Mary’s Church, tot în Leeds pe 1 martie 2013. Titlul oficial pe care l-am primit a fost ‘Pastor cu copiii și familiile’. Problema era că nu aveam nici un copil în biserică. Așa că am luat-o la pas prin cartier. Un cartier de vreo 3000 de suflete, mulți dintre ei din famiili destrămate si pe ajutoare sociale. Foarte mulți copii în cartier. Dar cum să le spun de Isus? Oare știu despre El?
Majoritatea nu prea știau nimic despre Fiul! Aveam 37.5 ore în fiecare săptămână de umplut. Așa că am umblat mult. Și am spus multe rugăciuni în timp ce mergeam prin cartier. Apoi am mers la YMCA, și ei lucrau cu copiii din cartier. Am oferit două ore pe săptămână și am luat doua grupe de copii pentru antrenamente de fotbal. Și apoi tot acolo am lucrat voluntar la o grupă pentru mame și copii sub 4 ani. Am mers si am vorbit cu o organizație ‘Community Center’ ( centrul comunitații) să petrec timp acolo, cam o oră pe zi. Am ajutat lumea cu completarea CV-urilor și sa aplice pentru joburi. Apoi am contactat toate școlile din zonă și am început să merg la două școli, o dimineața pe luna la fiecare, și să spun povestiri interactive din Biblie. Dar în tot acest timp nu am uitat să mă plimb prin cartier, să mă rog mergând, pentru cartier, pentru copii, pentru familie și pentru biserică.
Luând zona la pas am ajuns să tai lemne la o familie, să recuperez un telefon al unui băiețel, ce căzuse într-un recipient de reciclat sticle, sau să intervin când un băiat împușca alți copii cu un pistol cu bile. Unuia dintre ei i-a spart ochelarii si a trebuit să îl duc acasă să vorbesc cu mama lui, pentru ca nu l-ar fi crezut altfel ca nu i-a spart el intenționat. Încet se formula un orar stabil pe care îl urmam.
După 4 luni, am organizat primul lucru oferit de biserică, un club de două ore pentru copiii din cartier. Au fost doar două ore într-o sâmbătă dar a fost un proiect bine primit. În septembrie am organizat HigherSports. Un program de antrenament de fotbal ce conținea si o povestire biblică. I-am avut parteneri pe cei de la YMCA care ne-au dat antrenori și o sală de fotbal. Acest proiect a ținut două luni. După aceea am invitat la biserică pe toți copiii de la antrenamente, alături de prieteni și familie, pentru a fi premiați. Unii dintre ei erau pentru prima dată într-o biserică! Încet dar sigur deveneam tot mai cunoscut în cartier și era tot mai ușor să discut cu copiii sau cu familiile lor. Când nu aveam nimic de făcut îmi luam mingea și mergeam în parcul local. După ce dădeam două șuturi și mă vedeau, copiii veneau alergând.
În iunie 2014 am strâns o echipă de voluntari formată din familiile ce se alăturaseră recent bisericii. Aveam deja 6 copii duminica dimineața așa că am zis că e timpul să lansăm ceva major. Pentru lunile iunie și iulie am avut o perioadă de probă pentru clubul de copii ‘Lift’. Un club unde copiii veneau și luau parte la diferite activități, jocuri, apoi o povestire biblică și premii. Clubul avea loc în fiecare luni de la 3.15. Am avut 7 copii timp de două luni. Succes! Unde erau 0 acum sunt 7 (5 veneau și duminica). Am relansat clubul, am luat tricouri pentru voluntari, am scris scrisori personalizate pentru fiecare copil între 7 și 11 ani de la școala de lângă biserică. Grupul a început din nou dar de data aceasta duminica de la ora 4. Prima ediție am avut 8 apoi a explodat! Până la sfârșitul lunii aveam o bază de date cu 25 de copii, apoi 30, 40 și tot în sus. Copii auzeau despre Isus, se rugau, se comportau mai bine! Ca parte a grupului, îi vizitam în fiecare joi pe fiecare acasă și le duceam o foaie cu un verset, ceva de colorat, ceva puzzle-uri. Le plăcea enorm când îi vizitam. La 6 luni după ce am început Lift am aplicat pentru fonduri si am primit finanțare de la diferite organizații pentru doi ani. Totul mergea super! Mulți copii, multe lucruri bune. Familiile erau mulțumite, copiii creșteau în credință si aflau tot mai multe despre Isus și despre Dumnezeu.
Aveam copii si duminica dimineața! Mulți veneau si dimineața si după-masa. Majoritatea veneau singuri, fără sa le zică părinții, fără sa-i îndemnăm noi. Cu toate acestea, în martie am simțit că este momentul sa plec. M-am rugat mult pentru că vroiam să stau. Dar Dumnezeu avea un alt plan. Versetul acela ce l-a scris Pavel, unul seamănă, altul udă, altul culege, imi venea in minte din nou și din nou. Și am plecat! Am plecat fericit pentru că unde nu era nimic Dumnezeu a binecuvântat și a înmulțit.
Sunt atât de multe de povestit, atâtea lucruri pe care Dumnezeu le-a facut acolo. Atâția copii care au început să construiască în viața lor o fundație puternică bazată pe Isus. Acum biserica a angajat pe cineva să se ocupe doar de Lift. Și vor să înceapă grupe pentru copiii care cresc si depășesc limita pentru grup. Dumnezeu e mare!
Am învățat cel mai mult din aceste experiențe că nu le va spune nimeni daca n-o facem noi. Dacă nu mergem fizic unde sunt ei, daca nu trăim ce predicam nu vor să asculte. Am învățat că e mai bine câteodată sa facem exact ce a făcut Isus, să umblăm, să ne rugăm, să ajutăm oamenii. Să trăim ca El, și apoi când vom deschide gura să vorbim, ei vor asculta! Ei vor auzi.
Pentru că acest număr al revistei se numește „Lecții de viață”, aș vrea să intitulez și eu aceste câteva rânduri „Oportunitățile vieții”. Iar dacă unii din cei care citesc aceste rânduri își amintesc de faptul că în ultima vizită făcută la Maranata, am spus câteva cuvinte despre „Oportunități pierdute”, (inspirat din Ieremia 8: 20) aș dori să vă asigur că „Oportunitățile” nu constituie un subiect care mă obsedează, ci unul care mă pasionează.
Plecând de la afirmația Scripturii, conform căreia Dumnezeu „face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni, și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți”, (Mat. 5: 45, b.) putem afirma că oportunitățile vieții sunt oferite atât celor credincioși cât și celor necredincioși. În timp ce această aserție este adevărată, trebuie menționat faptul că există o mare, și uneori dezastruoasă, diferență între oportunitățile care se oferă unei categorii și celeilalte.
În ce-i privește pe cei necredincioși, doar un singur argument al Scripturii (pe care fr. Dugulescu l-a reiterat de mai multe ori și pe care cred că unii din dumneavoastră și-l mai amintesc), este acela că „celor răi le merge bine spre pierzarea lor”. Probabil că acum înțelegem mai bine de ce am folosit anterior cuvântul dezastruos. În antiteză cu aceștia, cei credincioși știu că în viața lor nu există hazard, noroc și că nimic nu este la întâmplare. Dumnezeu este cel care presară viața credincioșilor cu ocazii de care aceștia pot și trebuie să se folosească. Pentru a nu da impresia că discutăm despre ceva abstract, aș vrea să dau o definiție „oportunității” așa după cum am înțeles-o eu din Cuvânt, cât și modalitatea în care s-a manifestat în viața mea. Oportunitatea este punctul în care se întâlnesc două sau mai multe coordonate, fiind puse împreună de mâna lui Dumnezeu.
Un exemplu foarte grăitor din Scriptură, este cel din Exod cap. 2, unde s-au „întâlnit” nevoia unui lider, a unui eliberator pentru Israel, cu dorința lui Dumnezeu de a-i oferi cea mai înaltă educație a vremii, cu atitudinea „pro-life” a unor moașe, cu ingeniozitatea instinctului matern și dorința unei prințese de a crește un copil de altă naționalitate. Și în cazul meu Dumnezeu a pus câteva coordonate împreună în câteva ocazii pe care le-am considerat oportunități de care m-am bucurat că mi-au fost acordate și de care m-am folosit. Așa a fost oportunitatea unui loc de muncă bine plătit, după o perioadă relativ scurtă la sosirea în State, când încă nu vorbeam bine limba engleză, iar acest proces a început cu mersul la școală, iar odată cu această experiență Domnul ne-a dat oportunitatea de a ne angrena mai mult în lucrarea Sa. Acum nu mai aveam scuze. Un alt exemplu este oportunitatea de a sluji în biserica în care ne-am așezat. Odată ajunși aici ne-am stabilit într-o biserică cu frați dornici să studieze Cuvântul, să trăiască în sfințenie și gata să slujească pe alții, fapt care ne-a fascinat și contaminat în același timp. Alăturându- ne lor ni s-a oferit oportunitatea de a fi implicați în biserică în diferite slujiri.
Un semnal de alarmă: Dumnezeu nu dă oportunități pentru a fi folosite în exclusivitate pentru noi. Nu ne va da un serviciu mai bine plătit doar pentru a ne crește nouă contul la bancă, ci pentru a da și celor care au nevoie de ajutor financiar. Nu vrea să fim implicați în lucrare doar pentru a face carieră bisericească, ci pentru a sluji în smerenie pe frații noștri.
Dragii mei, Dumnezeu regizează oportunități pentru noi cei credincioși. Să nu le ratăm! Călăuziți de Duhul Sfânt, vom avea capacitatea de a discerne și a ne folosi de aceste oportunități. Nu uitați că noi nu primim toți la fel, ci El dă fiecăruia după puterile lui, unuia cinci talanți, altuia doi talanți, iar noi trebuie să ne punem la dispoziția Lui, cu cât am primit fiecare.
Exact zilele acestea se împlinesc zece ani de când am părăsit definitiv România şi împreună cu soţul meu – Pavel, ne-am mutat în Bulgaria, în atelierul lui Dumnezeu pentru noi. Aici am fost şi continuăm să fim şlefuiţi şi tot aici am învăţat zi de zi lecţii pe care cu greu le vom uita vreodată. Cred că doar în cer vom avea timp să le povestim pe îndelete. Acum mă voi rezuma doar la două dintre ele:
Să nu priveşti înapoi!
Cu siguranţă, mulţi aţi călătorit în concediu pe ruta Ruse – Stara Zagora (mergând mai departe spre Grecia sau Turcia). Între aceste două oraşe situate la 300 km unul de celălalt, nu există nici o biserica baptistă – nici la sat, nici la oraş. Nimic. Aşa că, pentru început, ne-am stabilit cu locuinţa în Veliko Târnovo – oraş situat la jumătatea distanţei Ruse-Stara Zagora, cu scopul de a planta o biserică baptistă. Nu ştiam pe atunci ce înseamnă durerile fizice ale naşterii, cu atât mai puţin “durerile naşterii unei biserici”. A fost o perioadă grea din viaţa noastră. Şi eu şi soţul meu veneam din biserici mari (cor, orchestra, fanfară, grup de tineri, grupe de copii, etc) iar şocul spiritual pe care l-am trăit în primul an în Veliko Târnovo a fost foarte mare. A trebuit efectiv să lăsăm în urmă toate amintirile, să nu ne mai uităm înapoi la ce am lăsat acasă (una din cântările noastre preferate este: “Să nu priveşti ‘napoi, să mergi tot înainte, Isus va fi cu tin’ prin greu şi prin nevoi, Dar nu privi ‘napoi”), să ne “suflecăm mânecile” şi să ne apucăm de desţelenit un ogor nou. Aceasta a fost una dintre cele mai grele lecţii pe care le-am învăţat atunci.
Fiecare suflet este preţios!
Când am început plantarea bisericii în Veliko Târnovo nu cunoşteam absolut pe nimeni. Am început să folosim orice ocazie pentru a crea relaţii şi legături cu oamenii. După un timp, când ne-am format un cerc de cunoscuţi, i-am chemat la întâlniri de părtăşie şi studiu biblic la noi acasă. Au fost săptămâni de-a rândul în care Pavel îşi pregătea studiul, aşteptam, ne rugam… şi nu venea nimeni. Mulţi promiteau şi totuşi nu veneau. Ca să pot exprima cât mai bine a doua lecţie pe care m-a învăţat-o Dumnezeu în aceşti ani, trebuie să fac din nou referire la viaţa şi biserica din România: de fiecare dată mergeam şi participam cu bucurie la serviciile bisericii, bucurându-mă de părtășia împreună cu toţi fraţii şi surorile. Însă nu m-am gândit niciodată cât de preţios este fiecare dintre ei în parte. Nu m-am uitat niciodată spre uşa bisericii dorindu-mi să mai între încă unul măcar. Mă bucuram de toţi ca un grup unitar, însă nu de fiecare în parte. În acea perioadă grea de plantare a bisericii din Veliko Târnovo şi mai apoi în Stara Zagora unde locuim acum, Dumnezeu m-a învăţat că fiecare om, fiecare suflet este important. Pornind de la 0 de două ori, luptându-ne în rugăciune pentru fiecare suflet în parte şi uitându-ne cu bucurie spre uşa bisericii ori de câte ori se deschidea, am învăţat să preţuim fiecare persoană. Dacă lipseşte cineva, imediat îl căutăm, dacă cineva e în nevoie, îl ajutăm. Încercăm să fim atenţi la fiecare lacrimă, durere, bucurie, să avem părtăşie nu doar cu toată biserica împreună, ci şi cu fiecare în parte. Acum, când ambele biserici au început să crească datorită milei şi harului lui Dumnezeu, inima mea încă tresare de bucurie de fiecare dată când uşa bisericii se deschide şi intră cineva, oricine ar fi el. Rugăciunea noastră este să nu uităm lecţiile învăţate la început de drum.
Va mulţumim din inima pentru tot sprijinul pe care ni l-aţi acordat în lucrarea de aici şi mai ales pentru rugăciunile ce le înălţaţi pentru noi. Avem mare nevoie de ele! Dumnezeu să va răsplătească fiecăruia pentru toată partea ce o luaţi la lucrarea Lui din Bulgaria.
Din primăvara lui 2014 Dumnezeu a început în viața mea o perioadă de “înnoire a minții”. Dumnezeu mi-a vorbit și mi-a arătat, că așa de des cred minciunile lumii acesteia… Minciuni pe care le-am înfiat în viața mea și le cred așa de înflăcărată, până acolo încât sunt gata să resping cu atâta ușurință cuvântul lui Dumnezeu în folosul credinței mele.
Anul acesta, după 12 ani de când am plecat de acasă, am mulțumit iar lui Dumnezeu pentru harul de care mi-a făcut parte. Că m-am născut într-o biserică în care am avut parte de o învățătură sănătoasă. Fraților, sunteți binecuvântați. Copiii voștri sunt binecuvântați. Nu uitați dar “să daţi tuturor ce sunteţi datori să daţi… cui datoraţi frica, daţi-i frica; cui datoraţi cinstea, daţi-i cinstea.” Și eu am fost binecuvântată în această biserică. Cu câtă plăcere îmi aduc aminte de orele de tineret. Ce timp binecuvântat. Câte pietre au fost așezate la baza credinței mele în acele timpuri.
Îl laud pe Domnul că fratele Daniel Popa a împlinit porunca Domnului ”Cine este chemat la o slujbă să se țină de slujba lui. Cine învață pe alții să se țină de învățătură.” Fii binecuvântat frate!
Dar oare așa ar trebui sa fie? Să-mi aștept eu creșterea numai din predica de duminică, de la studiul biblic, de la orele de tineret, de la întâlnirile cu adolescenții? Oare la aceasta m-a chemat Dumnezeu? Din nefericire mulți ani așa am trăit.
Nu aș vrea ca cineva să mă înțeleagă greșit. Sunt prima care recunoaște folosul bunei învățături în casa Domnului. Dar vedem că în Berea frații ”Au primit Cuvîntul cu toată râvna, şi cercetau Scripturile în fiecare zi, ca să vadă dacă ce li se spunea este aşa”.
Cred că ar fi timpul ca după atâția ani de când îl cunosc pe Domnul să fiu om mare. Ar trebui să fiu o mamă care sa aibă un timp personal în care să îl caut pe Domnul în rugăciune, în citirea cuvântului. Să cresc în relația cu Mântuitorul meu. Duhul Domnului are încă putere, poate să mă învețe în funcție de nevoile mele personale. Ar trebui ca eu să caut înțelepciunea, puterea și răbdarea la Domnul, pentru creșterea copiilor mei.
Una dintre prioritățile mele ar trebui să fie împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. “Şi poruncile acestea, pe cari ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta”. Dacă eu nu am în inima mea poruncile lui Dumnezeu, din cauză că nu citesc Cuvântul Domnului, ce voi întipări eu în mintea copiilor mei? Ce am să vorbesc cu copiii mei când voi fi acasă, când vom pleca în călătorie, cînd ne vom culca şi când ne vom scula? Biblia spune că omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui; dar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui. (Mat. 12:35)
Știm că diavolul și-a îndreptat toate puterile pentru a distruge familia. În lume, în cea mai mare parte, deja a reușit. Ceea ce mă neliniștește e faptul că părerea seculară este atât de înrădăcinată în inimile, mințile și bisericile noastre. Ni se pare că e deajuns, sau suntem mulțumiți cu ceea ce oferă această lume copiilor noștri. O educație bună. Și această educație este dată de oameni fără frică de Dumnezeu. Uităm sau neglijăm faptul că avem responsabilitatea de a ne crește copiii în frică și temere de Domnul.
Cât ne ocupăm noi din punct de vedere spiritual de copiii noștri? Îi dăm la grădinițe de mici. Copiii noștri sunt cel puțin 12 -16 ani, educați de oameni fără frică de Dumnezeu. Stilul lor de viață este total contradictoriu învățăturii Bibliei. Ar putea spune cineva că nu există altă alternativă. Și în parte este adevărat.
Dar care este chemarea noastră ca și creștini? Nu suntem noi oare chemați să ne găsim plăcerea în Domnul? Să fim martori ai lui în Ierusalim, Samaria și până la marginile pământului? Oare am inversat noi ordinea? Încercăm să influențăm lumea având priorități greșite? Oare nu ar trebui să fie familia prioritatea noastră? Oare nu sunt copiii noștri cei mai apropiați locuitori ai acestui Ierusalim?
În Biblie găsim de nenumărate ori porunca Domnului de a ne crește copiii în frică și temere de Domnul. Și aceasta este responsabilitatea taților, a noastră ca părinți.
Ieșim dis de dimineață să îndeplinim o mulțime de responsabilități. Ne îngrijim din punct material de familia noastră. Trimitem copiii la școală pentru a fi educați. Considerăm absolut necesară engleza, computerul. Apoi mergem la biserică, la rugăciune, la cor, orchestră, la tineret, adolescenți. Suntem într-o continuă mișcare.
Cât timp din cele 168 de ore pe care ni le dăruiește Dumnezeu cu mână largă într-o săptămână le petrecem în părtășie cu Domnul împlinind porunca de a ne învăța copiii? Cât este de real, de practic creștinismul pe care îl trăim noi înaintea copiilor noștri zilnic? Îi chemăm noi pe copii la o religie sau la o relație personală cu Hristos? Văd ei o viață de rugăciune, de citire a cuvântului sau suntem doar creștini de duminică.
Chemarea mea pentru voi este ca să ne reconsiderăm prioritățile. Creșterea spirituală a familiei ar trebui să fie pe lista priorităților noastre. Este responsabilitatea noastră ca părinți să ne creștem copiii în frică și temere de Domnul. Să spunem toți împreună cu Iosua: “cât despre mine eu și casa mea vom sluji Domnului.”
Mai jos încerc să împărtăşesc una dintre experienţele de viaţă prin care Domnul ne trece de foarte multe ori.
– Ai grijă unde pui piciorul! mi se șopteste apăsat din spatele meu. Este tovarăşul meu de pescuit. Într-adevăr, cărăruia ce şerpuieşte în jos către apă este foarte abruptă, şi ai nevoie de concentrare şi picioare bune având în vedere multitudinea de bagaje pe care, ca orice pescar „veritabil”, eşti nevoit să o cari. Odată ajunşi jos vezi frumuseţea râului şi nu ai cum să nu mulţumeşti Domnului pentru tot ceea ce a făcut pentru noi. „Să mişune apele de vieţuitoare, şi să zboare păsări deasupra pământului pe întinderea cerului.”
Într-adevăr, mai în aval vedem plutind o lebădă care în razele dimineţii parcă este şi mai maiestuoasă şi de un alb imaculat… timpul ne presează şi după o „nădire” concentrată, ne apucăm să ne aşezăm beţele în suporţi cu gândul că momelile pe care cu multă migală le-am aşezat în cârlige ne vor aduce peştii mult visaţi.
Nu după multă vreme văd pluta undiţei că se opreşte şi are o tendinţă de scufundare, înţep… dar cârligul se pare că s-a prins în ceva tare. Vreo buturugă, gândesc. După o vreme se desprinde singur şi bucuros că am „scăpat” de data aceasta, mă îndrept către tovarăşul meu.
– Merge?…
– Nu prea… vine răspunsul monoton…
– Dar care-i baiul?
– Mi-a luat peştişorul… vreo hoaţă de ştiucă!… îmi zice cu năduf.
Mă uit la băţul meu de răpitor corect echipat şi mânat de altruism îl întreb:
– Nu vrei montura mea?… că eu oricum nu am peştisor să-i pun… văzând bucuria din ochii lui nu mai aştept răspunsul şi îi înmânez montura, ca pe un trofeu…
-Am trăsătură! S-a dus pluta… cum procedez cu montura asta? Îl mai las? Cam cât trebuie să-l las?!
După 20 de minute de trudă o ştiucă de toată frumuseţea se odihneşte în minciogul lui… atunci INVIDIA şi-a făcut loc în inima mea. M-am retras la locul meu continuând să „plutăresc”, dar gândul că acela ar fi putut fi peştele meu mă urmărea în continuu… şi ca să fie totul şi mai rău, din nou pluta mea se opreşte parcă în acelaşi loc, în aceeaşi „buturugă”… şi totuşi parcă ceva… dar de data aceasta, se pare, pluta mea se scufundă mai puţin de o secundă după care o ia cu viteză în amonte!
Înţep mai mult din instinct şi buturuga se transformă în vijelie! o vijelie pe care de abia o pot opri, aproape de mijlocul râului…
-Te ajut cu minciogul? vine şoapta tovarăşului meu… Mersi, mersi…
-Ce zici, are cel puţin 5 kile?
Mă întorc şi îi văd ochii plini de bucurie, iar eu cu ochii plini de lacrimi îi şoptesc… IARTĂ- MĂ…
Revista “Anotimpuri”- anul II, nr. 3, primăvară 2015
– “Nu este aici! A înviat, după cum zisese!” –
Din cuprins:
Constata cineva, într-o manieră nespus de frumoasă, că deși a trăi pe Pământ poate fi greu, totuși lucrul acesta include o călătorie gratuită în jurul soarelui, în fiecare an. Până la urmă, se pare că perspectiva pe care o avem, mai lungă sau mai scurtă, ne face să vedem și să ne concentrăm atenția mai mult, fie pe “gratuitățile”, cadourile de care avem parte în fiecare zi, fie pe dificultățile aferente lor.
Spus altfel citim și știm că îndurările Domnului se înnoiesc în fiecare dimineață, că seara vine plânsul iar dimineața veselia, că după anotimpul rece și înfrigurat al iernii vine zâmbăreața primăvară cu năvalnica ei transformare a întregii priveliști, la fel cum după întunecata furtună se arată din nou soarele.
Tot astfel știm, și dacă nu știm încă, suntem oarecum condamnați să descoperim în cele din urmă, că există niște etape de neclintit în discursul vieții, imposibil de ocolit sau fentat. Bunăoară bobul de grâu nu încolțește spre roadă, dacă nu moare mai întâi. Ce am făcut nu mai putem desface, iar necredința noastră nu nimicește în nici un fel credincioșia de neclintit a lui Dumnezeu, chiar dacă impresia noastră e uneori alta.
În dialectica aceasta a vieții și a morții suntem chemați să ne trăim viața (creștină), după cum spunea Nicolae Steinhardt, experimentându-le treptat pe amândouă, după pilda lui Isus Hristos, cel mort și înviat din morți – puterea aceasta a învierii Lui fiindu-ne țintă și rugăciune.
Acum în zilele acestea de sărbătoare pascală, când întreaga lume creștină proclamă învierea lui Hristos, vă invit prin citirea revistei pe care o țineți în mână să meditați la adevărurile acestea fundamentale pe care se sprijinește învățătura noastră, și în lumina lor ne verificăm trăirea, dialogul vieții și-al morții să ne facă mai conștienți de triumful de netăgăduit al celei dintâi.
A trecut iarna cea friguroasă, posomorâtă şi apăsătoare, de care personal mă bucur că am scăpat, şi a revenit primăvara cea mult aşteptată, când totul revine la viaţă, totul înverzeşte. Nu-i de mirare că primăvara sărbătorim învierea din morţi a Domnului Isus.
Toţi ne gândim că odată cu venirea acestei minunate sărbători trebuie să facem curăţenie generală, să ne împrospătăm casa. Acest lucru este o tradiţie pentru noi românii, de altfel un lucru necesar şi foarte bun. Ne facem planul din timp, cu ce să începem şi cu ce să terminăm. Am vrea ca totul să fie curat şi ordonat, să ne placă şi nouă şi celor care ne vizitează.
Dar oare cât de mult ne gândim la curăţenia generală a sufletului, a inimii şi a minţii noastre, de care ştim că Domnul s-ar bucura cel mai mult?Citind aceste rânduri aş vrea să ne gândim fiecare dintre noi ce ar trebui aruncat afară din vieţile noastre? Urmează curăţenia de Paşte!
Câte gânduri rele am depozitat în CĂMĂRILE minţii şi Domnul nu s-a bucurat, ci mai degrabă s-a întristat? Avem noi gânduri de pace, sau gânduri de răzbunare?
Poate în ODĂILE inimii am adunat răutate, ură, mândrie, nemulţumire, etc.; şi cred, este timpul să le aruncăm în “marea uitării” pentru ca Domnul să locuiască într-o inimă curată și să putem zice împreună cu psalmistul “…zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule!”
Ar trebui să facem ordine și în vorbirea noastră. Cred că toți avem multe de îndepărtat din vocabularul nostru, căci de multe ori condimentăm cu “piper” și “ardei iute” vorbirea noastră, iar harul și sarea care ar trebui să dea gust lipsesc cu desăvârșire (Col. 4:6). Așadar în privința curățeniei în vorbire avem mult de lucru și trebuie să începem chiar acum.
În Tit 2:7-8 găsim scris: “Și dă-te pe tine însuți pildă de fapte bune, în toate privințele. Iar în vorbire dă dovadă de curăție, de vrednicie, de vorbire sănătoasă și fără cusur, ca potrivnicul să rămână de rușine și să nu poată spune nimic rău de noi.”
Cred că ceva foarte importat de curățat în casă sunt ferestrele (ochii). Unde, cât, cum și ce privim în fiecare zi? Mă rog ca Domnul să ne dea înțelepciune să privim lucrurile pe care și El le-ar privi.
Este foarte mult de lucru într-o casă dacă vrei să faci o curățenie generală serioasă, nu una superficială. Și pentru că nu ne putem descurca singuri, avem un ajutor “care nu lipsește niciodată în nevoi.” Să-l chemăm pe Domnul în ajutor și El ne va călăuzi și ne va arăta tot ce trebuie îndepărtat și ce trebuie păstrat în “casa noastră”, care este templul Duhului Sfânt.
Așadar, să ne curățim viețile de orice întinăciune lumească și să ne pregătim pentru măreața sărbătoare care va veni, și de care dorim să ne bucurăm cu toții, făcând ceea ce Cuvântul Domnului ne îndeamnă atât de plastic: “Măturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă, cum şi sunteţi, fără aluat; căci Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit.”
Dintre toate tipurile de activităţi, pot spune că munca ocupă cel mai important loc, deoarece această activitate primordială nu a avut doar rolul de a asigura fiecărui om traiul necesar, dar a avut şi rolul de a ne forma ca oameni, prin atingerea idealurilor.
Personal, pot să spun că ori de câte ori m-am gândit la muncă, a trebuit să Îl includ şi pe Dumnezeu în planurile mele, deoarece mereu am considerat că rezultatul muncii mele a fost mult influenţat de aportul pe care îl aduceam atât în relaţia mea cu Dumnezeu, cât şi în biserică.
Încă de mică am considerat că singura activitate care mă poate forma şi mă poate creşte este munca, iar mai târziu am descoperit aşa frumos că dacă eu nu îmi făceam partea, nici Dumnezeu nu o făcea pe a Lui. De aceea, modul cel mai bun de a-mi împlini visurile şi de a atinge anumite ţeluri, a fost acela de a mă implica în activitatea bisericii. La fel cum spune şi Biblia în psalmul 127, ”Dacă nu zideşte Domul o casă, degeaba lucrează cei ce o zidesc; dacă nu pazeşte Domnul o cetate, degeaba veghează cel ce o păzeşte”, aşa că, dacă Domnul nu alege să binecuvânteze munca pe care o depui, nu ajungi la niciun rezultat pozitiv. Şi am înţeles acest lucru târziu, doar în momentul în care a trebuit, pe lânga munca pe care o depuneam la biserica, să încep să muncesc şi la şcoală. Îmi amintesc cu drag cât mă bucuram când vedeam de-alungul unui an şcolar atâtea binecuvântari, deoarece în vară mă pregăteam pentru olimpiada biblică. Şi Domnul a ales mereu să binecuvânteze în egală măsură, orice muncă pe care o depuneam, fie că era la şcoală, fie că era la biserică.
Nu am fost sigură dacă rezultatele mele la olimpiadă erau bazate pe credincioşia Domnului, sau pe cunoştinţele pe care le acumulam. Dar, la prima fază naţională la care am participat, am citit un verset care, pe parcursul anilor a devenit unul dintre versetele mele preferate, şi anume, cel din Iosua 1:9 ”Nu ţi-am dat Eu oare porunca aceasta: Întăreşte-te şi îmbărbătează-te? Nu te înspăimânta şi nu te îngrozi, căci Domnul Dumnezeul tău este cu tine în tot ce vei face.” De atunci sunt sigură, că munca mea a fost mereu o activitate văzută din perspectiva Tatălui.
O comparaţie puţin forţată pe care o făceam odată, este aceea că Dumnezeu este ca un şef, care îţi dă un bonus, sau un salariu mai mare atunci când Îl mulţumeşti, şi munceşti într-un mod care să Îi aducă cinste. Dar Dumnezeu nu este doar un şef, este prietenul meu, care a fost alături de mine de-alungul fiecărei etape a olimpiadei, fiecărei poezii pe care am memorat-o, sau verset. Aşa că pot să spun că dincolo de toată munca pe care am depus-o şi o depun, se află Dumnezeu.
În concluzie, mereu am ales să privesc munca pe care o depun ca pe un lucru care trebuie să fie plăcut Domnului, şi care trebuie să Îl onoreze doar pe El. Tocmai de aceea, El a ales să mă binecuvânteze, şi să mă formeze pentru El, şi de asemenea, să mă ajute să înţeleg că orice muncă depusă fără binecuvântarea Sa este una depusa în zadar.
Îmi aduc aminte că în urmă cu 53 de ani eram în armată, și un plutonier dădea raportul unui general care inspecta aplicația. Zicea cam așa: Tovarășe general, trupa de spate se află în spate în formație de câte doi soldați și un caporal…
Tot așa și lucrarea Domnului are nevoie și de cei din trupele de spate. Dacă în armată erau lucrători cizmari, frizeri, curieri, etc., în lucrarea Domnului sunt cei ce fac lucruri mărunte, de multe ori nebăgate în seamă, dar care contribuie la bunul mers al întregii lucrări alături de cei din avangardă (păstori, prezbiteri, diaconi, predicatori, etc).
De peste 50 de ani m-am străduit să fiu de folos în lucrarea Domnului, de-acolo “din spatele frontului” făcând lucruri mărunte, dar necesare, pe care dacă le-ar face cei din “linia întâi” li s-ar fura din timpul lor prețios, așa că “în spate” mă străduiesc să fiu la îndemâna oricui îmi cere ajutorul, sau acolo unde am observat că este nevoie de ajutor.
Pe lângă munca la standul de carte, mai fac și alte circa 15 lucrări mărunte. Așa cum se spune, la carul evangheliei poți să tragi “la jug”, poți să împingi din spate, sau poți să tragi înapoi, sau să pui bețe-n roate. De-a lungul anilor m-am străduit să fiu dintre aceia care “împing” împreună cu alții, pentru ca prin toate să se slăvească Numele Domnului.
M-am gândit de multe ori la cuvintele Apostolului Pavel, care spune să “facem bine la toți, dar mai ales fraților în credință”, și am înțeles că frații stiu să mulțumească Domnului pentru ajutorul primit, prin urmare dacă el mulțumește, mulțumesc și eu, și deci suntem doi care mulțumim. De aceea mă bucur oricând am ocazia să “sar în ajutor.” Oamenii care își văd de treaba lor își ating scopurile, pentru că nu au competitori.
Am găsit undeva o vitamină spirituală care spune cam așa: nu suntem responsabili de ceea ce ni s-a dat, dar suntem responsabili de ceea ce facem cu ce ni s-a dat, așa că mă străduiesc să fac tot ce-mi stă în putere pentru a fructifica ceea ce mi s-a dat.
În spatele frontului este mult de lucru, iar oricine vrea să se înroleze este bine primit. Bine-ar fi să nu ne încadrăm în categoria celor ce trag înapoi sau pun bețe în roate. Eu vreau să stau în spate să lucrez cu darul pe care l-am primit de la Domnul, și este loc pentru oricine vrea același lucru, vă garantează unul din spatele frontului.
Grădina Eden, pe care a sădit-o Dumnezeu, a fost creată pentru strămoşul nostru, care primeşte chipul si asemănarea lui Dumnezeu, ca „s-o lucreze şi s-o păzească”. Adam și Eva nu și-au îndeplinit menirea pe care o aveau în grădină, au vrut mai mult, la șoapta Diavolului, să fie ca și Dumnezeu. Ce greșeală, ce eroare, să nu asculți de Creatorul Tău, de Binefacătorul Tău, de Cel care îți dorește tot binele și fericirea veșnică?! Într-o clipă de neascultare s-a pierdut totul, am pierdut totul. Intrarea in grădina Eden a fost pusă sub paza unor „heruvimi, care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumu la pomul vieţii” (Gen 3:24).
Neascultarea și încălcarea poruncilor lui Dumnezeu le-am acoperit cu frunze de smochin, dar El ne-a căutat dându-ne o viață nouă prin sacrificul suprem al Fiului Său….
În anul 1962 s-a instaurat colectivizarea și în satul meu. Tata nu a vrut sa lucreze nici o zi la colectiv dar mama avea de făcut in fiecare an un numar de zile de munca (numite norme) pentru C.A.P., ca la sfârșitul fiecărui an să primească produse agricole. Eram elev la liceu și în fiecare vară veneam și făceam completare la zilele de muncă (norma care îi revenea mamei) prin lucru la câmp (prășit, secerat, la fân, etc.). În vara anului 1969 într-o zi am lucrat până seara târziu la prășitul porumbului ca să termin parcela care era atribuită mamei. Am fost înțepat de țânțari sau viespi, am ajuns acasă, am făcut febră, am intrat in șoc, am fost inconștient până spre dimineață, când mi-am revenit. În acest timp am avut un vis în care Domnul Isus a apărut pe nori ca semn al sfârșitului, pământul de sub mine s-a despicat și eu trebuia să trec in partea cealaltă ca să fiu salvat. Despicătura pământului nu era mare ca sa n-o pot sări, dar n-am facut-o. Am început să cad in deschizătură (în hăul acela), având mustrari de cuget, gândindu-mă de ce n-am sărit peste prăpastie, lucru pe care-l puteam face. Spre dimineață, când mi-am revenit, mama era lângă mine, nu dormise toată noaptea, iar eu eram foarte fericit că a fost doar un vis și am înțeles că Dumnezeu mă iubește și mi-a acordat șansa de a sări peste și a intra în raiul lui Dumnezeu. I-am promis lui Dumnezeu si i-am mulțumit că mă are in vedere și pe mine, un tânăr de 17 ani, dintr-un sat izolat și mic. După 2 ani, am împlinit promisiunea și l-am primit pe Domnul Isus ca Domn și Mântuitor al meu și am fost botezat la BCB Sibiu.
După mii de ani a trebuit să vină Cineva care era peste heruvimi, cu jertfa Lui ca să ne deschidă din nou intrarea in raiul ceresc, în Împărăția lui Dumnezeu. Acum putem cânta așa: „Noi raiul prin Adam pierdeam, dar prin Isus îl dobândim iar. Prin Lege condamnaţi eram, prin har iertare avem.”
Dintotdeauna a fost aşa. Poate doar la mine în familie, poate şi în familiile voastre. Una dintre modalităţile preferate prin care părinţii mei îşi arată dragostea faţă de mine şi oricine le calcă pragul, este… mâncarea. A sta la masă împreună şi a avea un timp de calitate este ceva la mare preţ. A discuta lucruri de valoare, a fi trişti sau veseli împreună, a rezolva unele conflicte, toate parcă se fac mai bine stând în jurul mesei încărcate cu „dragoste”. Nu vi s-a întâmplat niciodată când eraţi copii, să vină mama la voi şi să vă întrebe „de ce eşti necajit? Hai să-ţi fac ceva bun de mâncare… vei vedea că o să-ţi treacă!”
Dar şi faţă de mâncare există rebeliune… da, şi încă de la vârste fragede. De fapt, cred că mai ales la vârste fragede. Eram copii mici şi nu ne plăcea mâncarea bună pe care ne-o ofereau părinţii. Refuzam cu încăpăţânare tot ce ni se punea în faţă. Nimic verde nu era atractiv pentru noi. Iar când ceilalţi fraţi nu erau atenţi mai mutam câteva linguri de mâncare de la noi la ei în farfurie, ca să scăpăm cât mai repede. Ciudat, nu? Sau poate că nu este chiar aşa de ciudat. Poate tocmai faptul că eram mici şi nu înţelegeam prea multe lucruri este explicaţia comportamentului iraţional. Între timp am crescut şi văd altfel lucrurile.
Citesc în Biblie că într-o zi Avraam a invitat la masă pe nişte străini care treceau prin faţa cortului său. Deci şi în vremea lui aceasta era o modalitate de a arăta dragoste cuiva. Isus a mâncat şi El adeseori împreună cu ucenicii Lui, iar uneori cu alţi oameni la care era invitat în casă. E interesant ca unul dintre cele mai cunoscute pasaje din Biblie este tocmai ultima cină pe care a avut-o cu ucenicii şi ce au discutat acolo. Iar în Apocalipsa 3:20 avem parte de un final apoteotic, în care Dumnezeu ne acordă privilegiul de a sta împreună cu El la masă. “Iată, Eu stau la uşă şi bat! Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el şi voi mânca cu el, şi el cu Mine”. Nu ştiu dacă vom sta efectiv aşezaţi la o masă mare, dar cred că este expresia dragostei, apropierii şi părtăşiei extraordinare pe care ne-o oferă El..Desigur, nu este un secret că şi faţă de oferta Lui de „masă” sunt extrem de mulţi oameni care o refuză. Nu le place „mâncarea”, vor altceva, sau nu le place compania, sau pur şi simplu se înfometează. Cred că ţine din nou de gradul nostru de cunoaştere şi înţelegere, al fiecăruia în parte, cu privire la viaţa noastră, la lumea în care trăim, la Dumnezeu.
Până atunci, mă bucur din plin de dragostea pe care mi-o arată părinţii mei de fiecare dată când stăm la masă împreună, uneori mai mulţi, uneori mai puţini. Iar într-o zi masa se va extinde şi vom fi mulţi, foarte mulţi.
Îndrăzneala poate sfărâma teama, poate alunga slăbiciunea, poate motiva credinţa, poate provoca dragostea. Incerc să abordez şi să aştern pe hârtie câteva gânduri despre Îndrăzneală. Aceasta este o acţiune uneori cu efecte negative. Mă gândesc acum la EVA – prima femeie, cea care a nesocotit porunca lui Dumnezeu de a nu mânca din pomul cunoaşterii binelui şi răului, sau la Şimei – evreul, care a trecut pârâul Chedron deşi avea interdicţie (vezi I Împ. 2:36-46).
Biblia, ne descrie mai multe acte de îndrăzneală ale unor oameni care, fără să ţină cont de circumstanţe, uitând de ei înşişi, gata să-şi piardă poziţia socială, prestigiul, sau chiar viaţa, au îndrăznit. Aş vrea să privim spre îndrăzneala care a adus vindecarea orbului Bartimeu, credinţa care a dus la îndrăzneala lui Petru de a merge pe ape.
Îndrăzneala este o virtute atunci când finalitatea ei e una pozitivă. Îndrăzneala înseamnă ascultare, când ţi-o cere Dumnezeu, şi neascultare atunci când ţi-o interzice. Îndrăzneala e atitudinea celui ce doreşte ceva cu ardoare (orbul Bartimeu). Îndrăzneala e o acţiune pe baza unei promisiuni (ca în cazul lui Ghedeon). Îndrăzneala înseamnă a păşi pe valuri, pe baza Cuvântului lui Dumnezeu (cum a făcut Petru). Îndrăzneala înseamnă: – a te ruga cu credinţă şi stăruinţă – a te opune, cu înverşunare păcatului (cei trei evrei atuncaţi în cuptorul aprins), – a continua să te rogi lui Dumnezeu când alţii ţi-o interzic (Daniel) – a te adresa Celui ce are Autoritate (Sutaşul roman pentru robul lui) – a predica Evanghelia fără teamă – sau tocmai în ciuda acestei temeri (Petru la Rusalii, apostolul Pavel) …şi lista poate continua.
Nu ştiu cu ce probleme majore te confrunţi, nu ştiu ce alegeri dificile îţi stau în faţă. Nu ştiu ce răspunsuri ai de dat. Ştiu că poate ţi-e greu. Că nu găseşti răspunsuri în tine. Că ai vrea să se rezolve problemele de la sine, dar e nevoie şi de aportul tău, să te implici şi tu, să îndrăzneşti. Dumnezeu dă celui ce cere, celui ce cere uneori cu stăruinţă, acea stăruinţă supărătoare poate pentru mulţi. Uneori El dă celor ce doar îşi doresc să se atingă de El (cum a fost femeia cu scurgere de sânge).
David spunea: “Cu Dumnezeul meu sar peste un zid întărit.” Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede, însă se cere o credinţă în acţiune, nu una statică, la nivelul intelectului şi al declaraţiilor. Nu numai a şti ci şi a face. Priveşte în Biblie, prin ea primeşti o nouă viziune, Cuvântul este viu. Identifică–ţi zbaterile, neputinţele, năzuinţele. Roagă-te lui Dumnezeu. Crede-L pe Dumnezeu pe cuvânt şi acţionează prin Duhul Sfânt.
Într-o zi la școală, la o clasă de-a VI-a, nu știu exact cum a venit vorba de (ne)pregătirea fiecăruia pentru viitor, și mă plângeam oarecum în fața elevilor, încercând să îi fac conștienți de viteza cu care trec anii copilăriei și ai adolescenței, că am deja 36 de ani și n-am făcut mai nimic semnificativ cu viața mea, spre deosebire de cutare, sau alt cutare, sau… Isus, evreul, care până la 33 de ani trăise și vorbise în așa fel încât a influențat…mai apoi omenirea. Apoi a murit.
Da, domnu`, zice către mine o fată din banca a treia, a murit El tânăr, dar a înviat!
Și a trebuit să cădem cu toții de acord, iar discuția noastră s-a întors la materia pe care o studiam, că într-adevăr, acesta – faptul învierii – este punctul Lui forte,„secretul” succesului stilului și a filozofiei Lui de viață.
Profesorul de istorie și apologetul credinței creștine, Josh McDowel, observa în studiile făcute asupra Evangheliilor nou-testamentare că Isus Hristos nu a lăsat la îndemâna ascultătorilor lui, de atunci sau de acuma, prea multe variante din care să aleagă ce să creadă despre El, despre identitatea, învățătura și misiunea Lui în lume.[1]
Pretinzând că e venit de sus, că este Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul lumii, a fost repede catalogat de rubedeniile lui drept NEBUN. Și pe bună dreptate, și noi să-l fi auzit atunci, acolo, am fi spus că a înnebunit. Dar cine dintre noi ar putea spune astăzi, după mii de ani de studiu al vorbelor Lui, că învățăturilor Lui le lipsește profunzimile celui mai lucid om, și că universalitatea adevărurilor proclamate de El poate fi găsită în gura unui nebun?
Dar dacă nu putem crede așa despre El, dacă nu a fost și nu este nebun, și cu bună știință, și nu din nebunie, a afirmat despre Sine și despre relația Lui cu lumea (trecută, prezentă și viitoare) o mulțime de lucruri nebunești, înseamnă că ne-a înșelat, sau a încercat cel puțin, și tot încearcă de atunci să ne fraierească, dându-se ceea ce nu este de fapt, pretinzând a fi mai mult decât este în realitate, ceea ce pare a-l face un ÎNȘELĂTOR. Dar care dintre noi ar muri pentru o minciună, mai ales despre care știe că e minciună? Și totuși El a murit avându-și vina scrisă deasupra, apărându-și identitatea și învățătura până la moarte. Și tot așa au făcut ucenicii Lui după El, după cum bine știm.
Așa că singura opțiune pe care ne-o lasă, dacă nu putem crede despre El nici că e nebun și nici înșelător, este adevărul spuselor Lui, potrivirea dintre viața, învățăturile, moartea și învierea Lui cu realitatea obiectiv-istorică a trecutului și a prezentului. Domn peste creație, peste viață și peste moarte…
Din păcate, noi (unii dintre noi) rostim cu ușurință și nebăgare de seamă vorbe precum Hristos a înviat! și… Adevărat a-nviat!, fără să ne gândim prea mult la implicații, fără să ne (mai) înfiorăm de groază… sau de bucurie. Pentru cei din secolul I lucrurile nu stăteau așa. Învierea lui Hristos era pentru ei un FAPT, nu un mit, nu o poveste nici o tradiție (fie ea chiar religioasă). O biruință și o celebrare a relației asupra religiei, a harului lui Dumnezeu asupra Legii, a neprihănirii asupra păcatului, a vieții asupra morții și a speranței asupra deșertăciunii și deznădejdii de sub soare.
Se prea poate ca pasul (micul-marele pas) dinspre goliciunea ritualului religios la adevărata sărbătoare să constea tocmai în reglarea lentilelor interioare, pentru a vedea lucrurile în adevărata lor lumină. Poate că tocmai de asta avem nevoie unii dintre noi, de doctorie pentru ochi, ca să ne ungem ochii și să vedem.
”Dacă crezi că problema e acolo undeva afară, oprește-te! Gândul acesta este adevărata problemă.”[2]
_________________
[1] Mai mult decât un simplu tâmplar, Josh McDowel
[2] Cele șapte trepte ale eficienței, Stepehen Covey
“…și totuși noi aleșii acestei generații/ în pragul întâlnirii cu Mirele divin/ tot parcă nu cunoaștem/ noi cei chemați, noi frații/ amețitoarea slavă a harului deplin.” – Costache Ioanid
Acum când primăvara a sosit, când totul s-a întors din nou la viață, câmpul e plin de verdeață, grădinile pline de flori multicolore, ramurile de corcoduși, piersici și caiși sunt pline de flori care prevestesc roade binecuvântate, și noi oamenii, plini de bucurie, ne avântăm tot mai mult în rezolvarea problemelor și a treburilor cu care ne confruntăm, căutând a ne aproviziona cu cele necesare traiului de zi cu zi, mai ales acum când se apropie măreața sărbătoare creștină, Paștele – învierea din morți a Domnului Isus.
De obicei cu ocazia acestei sărbători căutăm să facem o curățenie exemplară a locuinței în care stăm, a celorlalte lucruri din casă pe care le-am folosit de-a lungul iernii, și nu în ultimul rând, căutăm pe cât este posibil să ne reînnoim garderoba spre a întâmpina într-un mod nou sărbătoarea. Nimic rău în toate acestea, dar de cele mai multe ori uităm semnificația Paștelui.
În vechime, atunci când poporul Israel se afla în robia Egiptului, Dumnezeu a trimis pe Moise la Faraon să-i spună: “Lasă pe poporul meu să plece!” dar Faraon n-a voit să-l lase. Dumnezeu a lovit atunci pe egipteni cu mai multe “plăgi”, ultima dintre ele fiind moartea tuturor întâilor născuți din Egipt, atât dintre oameni cât și dintre animale.
Poporul evreu însă a fost ocrotit prin jertfa unui miel, și prin stropirea cu sângele lui a stâlpilor ușii și a pragului de sus, al caselor în care locuiau. Așa au fost ocrotiți atunci când a trecut Nimicitorul, fiind sub protecția sângelui.
După mult timp, la vremea hotărâtă de Dumnezeu, ”Hristos, Paștele nostru a fost jertfit” ca prin sângele Său să fie posibilă izbăvirea și mântuirea noastră. Astfel stând lucrurile, iată trei întrebări esențiale, la care orice om care îl caută pe Dumnezeu trebuie să primească un răspuns biblic:
Oricine poate fi mântuit? Cuvântul sfânt ne spune că ”Dumnezeu dorește ca toți oamenii să fie mântuiți și să vină la cunoștința adevărului”- 1 Timotei 2:4. Așadar mântuirea de păcate este posibilă și de dorit pentru oricine. Condiția este aceea de a-i îngădui lui Dumnezeu să producă acea naștere din nou, fără de care nu este posibilă salvarea de păcate.
Oricum putem fi mântuiți? Dumnezeu a făcut posibilă mântuirea (iertarea de păcate) pentru noi cei păcătoși, și această mântuire este legată de persoana lui Hristos. Scriptura spune că ”În nimeni altul nu este mântuire, pentru că nu este sub ceruri niciun alt Nume dat oamenilor prin care să fie mântuiți, decât Numele lui Hristos.”- Fapte 4:12.
Oricând putem fi mântuiți? Sfânta Scriptură ne sfătuiește: ”Căutați pe Domnul câtă vreme se poate găsi; chemați-L câtă vreme este aproape!”- Isaia 55:6. Mântuirea se poate obține numai prin pocăință față de păcate și credință în jertfa înlocuitoare a lui Hristos, prin aceptarea Mielului lui Dumnezeu ca Domn și Mântuitor, atâta vreme cât ușa harului mai este deschisă.
Doar astfel sărbătoarea își capătă sens și putem avea un Paște fericit în adevăratul înțeles al cuvântului, sub protecția și izbăvirea Lui.
Sunt studentă la Publicitate. Timp de 3 ani, am învăţat cum să promovez un produs sau eveniment pe toate ariile posibile şi într-un mod cât mai agresiv (dar totuşi subtil). Fiind în preajma sărbătorilor pascale, am fost provocaţi la unul dintre cursurile de design să creăm o felicitare de Paşte, urmând ca doamna profesoară să ne dea câteva idei sau exemple despre cum să facem tema. Mare mi-a fost mirarea când am auzit doar exemple cu iepuraşi şi ouă. OK. Şi pe Hristos unde il punem? ,,Scrieţi Hristos a înviat acolo lângă iepurele care aduce cadouri’’. Deşi eram conştientă de faptul că prea puţină lume ştie despre însemnătatea Paştelui, abia acum, când am fost pusă în situaţia de a promova această sărbătoare, am evaluat situaţia şi am realizat gravitatea ei.
Pentru prea multă lume, Paştele este doar o cifră roşie în calendar sau pentru studenţi, o mult aşteptată vacanţă. Prea puţin mai ştie lumea despre durerea şi chinul prin care a trecut Mântuitorul, spre posiblitatea mântuirii noastre. Prea puţin ne mai pasă de valoarea Paştelui. Prea puţin mai contemplăm la ceea ce s-a întâmplat. Prea mult de ocupăm de curăţenie şi mâncare. Prea puţin promovăm (ca şi creştini) valorile creştineşti şi prea mult promovăm tradiţiile…
Cu siguranță nu trebuie să ai studii pentru a şti cum să ,,promovezi’’ o astfel de sărbătoare minunată. Printr-o purtare cuviincioasă şi prin simplu viu grai, am putea schimba felul în care lumea vede acest eveniment şi cred am putea readuce Paştele la semnificația lui adevărată.
Cântarea tinerilor de duminică după-amiază, mi-a alungat ezitarea de a scrie câteva gânduri. “… Pe orice drum, cu orice preţ, te voi urma până la moarte…”
Am fost şocat de evenimentul în care au fost implicaţi studenţii de la universitatea din Kenya care şi-au pierdut viaţa, pentru un simplu fapt – erau CREŞTINI! Şi despre câte alte evenimente nu avem informaţii, nu ştim noi … câţi suferă în tăcere pentru credinţa lor. Acesta este un drum, un preţ plătit!
Aceştia au hotărât ca mărturia lor să nu fie acoperită / mascată nici în faţa armelor. Cei care au mărturisit altă credinţă, au scăpat cu viaţă! Aceasta îmi aminteşte de cei trei tineri care, în Babilon, au avut curaj să înfrunte o majoritate covârşitoare, obedientă împăratului. Atunci Dumnezeu a intervenit vizibil şi au fost o mărturie pentru contemporanii lor, dar transmisă şi pentru noi prin paginile Scripturii. Acum, mărturia acestor 147 de tineri executaţi datorită mărturisirii credinţei lor a fost scrisă cu sânge de martir. Ei au fost UNA în părtăşia mărturisirii lor. În această situaţie cred că L-au văzut pe Dumnezeu. Cred că aceasta le-a dat tărie, curaj, putere. Eu cred că s-a repetat scena din Fapte 7:55, când Ştefan a văzut pe Domnul Isus. (“Dar Ştefan, plin de Duhul Sfânt, şi-a pironit ochii spre cer, a văzut slava lui Dumnezeu, şi pe Isus stând în picioare, la dreapta lui Dumnezeu”).
Este cutremurător, iar pentru noi, cei care citim informaţii despre acest eveniment ca o ştire, ar trebui să fie un semnal de alarmă prin care să ne trezim (că doar acesta este unul din rolurile alarmei!) şi să ne întrebăm care ar fi poziţia noastră într-o situaţie similară. Pentru noi posibilitatea de a sta faţă în faţă cu o armă automată este mai mică, însă noi putem fi puşi în faţa altor situaţii în care avem de ales, şi atunci ce poziţie adoptăm? Nu cumva cedăm uşor în faţa unor situaţii mai puţin grele sau delicate? Exerciţiul părtăşiei şi al unităţii mărturisirii credinţei i-a făcut pe ei să fie UNA chiar în faţa gloanţelor. Această părtăşie în unitatea credinţei este de natură să ne dea de gândit, dar mai ales… lipsa părtăşiei. În multe cazuri preferăm comoditatea. Sunt situaţii în care părtăşia nu este posibilă datorită unor cauze obiective (boală, imposibilitatea deplasării, alte constrângeri) însă cred că ar trebui să facem tot ce depinde de noi să fim aproape, în părtăşie, în unitate. Aceasta este mărturia noastră!
Avem exemple în Scriptură în care creştinii, toţi împreună fiind, au beneficiat de binecuvântări (vezi F.Ap. 2:1, F.Ap. 2:44, F.Ap. 2:46). Poate chiar când noi lipsim de la părtăşia eclesială, o binecuvântare trece pe lângă noi. Poate este exact ceea ce ne lipseşte! Sau poate chiar atunci se întâmplă un eveniment care ne poate schimba radical viaţa, şi noi am lipsit …Poate chiar când lipsesc eu de la părtăşie se împart biletele pentru CER, pentru Ierusalimul ceresc. Biletele pot avea multe forme. Uneori chiar forme de gloanţe.
„Părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul său Isus Hristos” (1 Ioan 1:3). Cel care are cel mai mult de pierdut sunt EU!
“Mi-e dor de Tine, Doamne, Stăpânul meu preasfânt,
Ce-aş face fără Tine, pe-acest străin pământ?
În orice zi şi clipă, de Tine dornic sunt,
Ce-aş face fără Tine, Stăpânul meu preasfânt!”
Nu-i așa că pare un titlu cam nepotrivit și fără vreo legătură cu cea mai importantă sărbătoare a creștinătății? Așa am considerat și eu, în aparență, gândindu-mă cu acea minte de suprafață a cititorului de astăzi, obișnuit în a prelua “ad-literam” un anume text, fără a trece “dincolo” și a mai căuta sensurile adânci ale unor cuvinte scrise pe o oarecare bucată de hârtie.
Am citit de curând o poezie de-a lui Arghezi, care poartă același titlu cu cel de mai sus, și am înțeles că joaca aceasta pe care a jucat-o fiecare generație la rând, are de-a face cu două forme esențiale ale întregei existențe umane, și anume: moartea și viața.
Oare nu despre aceasta vorbește și lucrarea lui Hristos, moartea și învierea din morți? Zice Arghezi în poezie “…dragii mei, o să mă joc odată/ cu voi, de-a ceva ciudat/ nu știu când o să fie asta, tată/ dar hotărât, o să ne jucăm odată/ puii mei, bobocii mei, copiii mei/ așa e jocul, îl joci în doi, în trei/ îl joci în câte, câți vrei…”
Idea morții, găsită și aici, văzută ca un joc, exprimă sfârșitul vieții natural în termenii discursului blând al unui părinte, care îi anunță pe copii săi de imanența morții, în acest sens, moartea devenind asociată cu un fel de ascundere. Gândul mă duce la jocul propriu-zis de care îmi aduc aminte cu plăcere, când îl jucam cu copiii înjurul blocurilor (pe vremea lui Ceaușescu). Și chiar dacă este numai un simplu joc de copii, regulile sunt preluate direct din realitate. Totul constă în cât de bine te ascunzi și cine “scapă turma.”
Este interesant faptul că jucăm acest joc și cu Dumnezeu, și fie căvrem sau nu, toți îl jucăm fără excepție. Toți ne ascundem,mai mult sau mai puțin, sau ne-am ascuns de Dumnezeu. “Jocul”a început cu primii oameni, în grădina Edenului. Scrie în Geneza 3:8 că “s-au ascuns de fața Domnului printer pomii din grădină.”Așa începe marele joc pe care l-am primit ca moștenire de la părinții noștri, și se pare că ne place atât de mult, fie că o recunoaștemsau nu, încât îl jucăm în toate etapele vieții noastre.
În cartea Romani Pavel scrie că Dumnezeu va judeca lucrurile ascunse ale oamenilor, și chiar dacă unele dintre faptele noastre sunt ascunse în întuneric, în1 Corinteni 4:5 ni se spune că“Domnul va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric…”
O viață trăită în ascuns este garanția unei morti veșnice, și dacă Fiul Luminii nu ar fi coborât în desișul vieților noastre, am fi fost orbi, goi și depărtați de Dumnezeul vieții. Probabil că ne ascundem prin tot felul de grădini și dacă nu avem vreuna la îndemână, paradoxal, ne folosim chiar și de grădina bisericii, de Casa Luminii.
Nu întâmplătoare este pilda filului risipitor, spusă de Mântuitorul. Ce-o fi în sufletului Tatălui știind că mulți din fiii Lui sunt niște ascunși? Cel care rămâne în starea aceasta este nemulțumit, și continuă să se ascundă într-o viață de închinare falsă, prefăcută, ca să nu mai vorbim de exemplul celuilalt fiu, care având impresia că nu se ascunde, și își trăiește pe față rebeliunea, rămâne totuși ascuns și departe de relația lui cu Tatăl său. Reîntoarcea lui acasă a însemnat învierea lui, trecerea de la moarte la viață, de la ascunderea în întuneric la plenara lumină.
Pe unde oare nu fugim și noi ca să ne ascundem de ochii Tatălui și rispim valorile pe care ni le-a făcut cadou. Ne ascundem după eșecuri, după dezamăgiri. Unii se ascund în munca lor, în profesia pe care o au, în avere, în distracții și prieteni…diferită fiind doar eticheta pe care o punem aceluiaș lucru.
Fiindu-i atât de cunoscută lui Dumnezeu fuga aceasta a noastră, jocul acesta de-a v-ați ascunselea, soluția găsită de El, în mod paradoxal, este tot o ascundere. L-a trimis pe Hristos, nu în ascuns ci în lumină, ca faptele și viața Lui să devină o călătorie spre țara Luminii, pentru ca noi ieșind din hățișurile păcatului să ne lăsăm “ascunși cu Hristos în Dumnezeu”, găsindu-ne astfel pe noi și tot ceea ce ne lipsește (Coloseni 3:3).
Maria Magdalena – cea despre care Cuvântul Sfânt ne spune că din ea Domnul a scos şapte draci – şi alte femei au cumpărat miresme ca să se ducă să ungă trupul lui Isus, după cumplita lui moarte. Prima reacţie a Mariei Magdalena şi a celorlalte femei, când au văzut mormântul gol, a fost cea de a fi cuprinse de groază şi de a cădea cu feţele la pământ. După ce au aflat că Domnul Isus a înviat, cu frică şi cu mare bucurie, au alergat să ducă această mare veste şi altora. “Ele au plecat repede de la mormânt, cu frică şi cu mare bucurie, şi au alergat să dea de veste ucenicilor Lui.” Matei 28:8
A fost o clipă când şi eu am auzit Vestea bună a lui Dumnezeu, am fost cercetat de Duhul Sfânt şi de Cuvânt, am realizat cât sunt de păcătos şi primul sentiment pe care l-am simţit a fost cel de GROAZĂ, pentru că perspectiva ce o aveam în faţa ochilor era cea a iadului, a pierzării veşnice. Dar aşa cum Domnul Isus a biruit moartea, aşa Cuvântul şi Duhul Domnului, au biruit în viaţa mea şi în viaţa multora, puterea păcatului. Toţi copii Domnului am experimentat bucuria Învierii Domnului Isus, bucuria naşterii din nou, şi a fost o perioadă din viaţă, ce fiecare am trăit-o în frica de Dumnezeu şi cu bucuria învierii la o nouă viaţă, trăiam fiecare secundă plini de dor după casa, patria cerească (dragostea dintâi).
Dar….de ce, astăzi, când spunem ,,Hristos a înviat,, nu mai avem în noi aceeaşi mare bucurie a Învierii Domnului Isus? De ce inima noastră nu mai este înflăcărată de perspective destinaţiei cereşti? Poate că perspectiva noastră a devenit mai degrabă pământească, decât cerească….poate că alocăm o cotă prea mare de consum energetic la dobândirea valorilor pământeşti, a valorilor fără valoare, uitând că valorile noastre sunt sus, în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Domnul să vină să ne ia ACASĂ.
Doamne, Dumnezeul nostru care eşti în ceruri, te rog, ia din inimile noastre tot ce ne leagă de pământ, tot ceea ce înseamnă dureri, neîmpliniri şi frusrări pământeşti, şi aşează te rog în inimile noastre bucuria şi puterea Învierii, bucuria unei vieţi cu Isus Hristos şi în Isus Hristos, dragostea dintâi, dorul după casa, patria cerescă, după Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos, dorinţa de a fi şi a trăi ca EL. Dă-ne putere din puterea Ta, ca atunci când spunem ,,Hristos a înviat!,, să o facem plini de înflăcărare, bucurie, plini de puterea Duhului Sfânt şi cu multă teamă sfântă de Domnul Dumnezeul Nostru. Amin!
HRISTOS A ÎNVIAT!!!
Imaginați-vă că se descoperă de câțiva arheologi scheletul trupului Domnului Isus din Nazaret. Ce efect ar avea aceasta asupra credinței noastre? Apostolul Pavel ne dă un răspuns la această întrebare: “…și dacă n-a înviat Hristos, credința voastră este zadarnică, voi sunteți încă în păcatele voastre” ( 1 Cor.15:17,19 ).
De ce zice asta? De ce este așa de important pentru creștinism realitatea învierii?
Pentru că dacă Hristos nu a înviat, nu-L putem cunoaște. Dacă nu a înviat, El nu are nici o putere astăzi. E mort. Cuvintele Lui pot avea o anumită influență, dar persoana Lui nu are nici o putere. Creștinismul autentic nu este o religie bazată pe principii abstracte. Este o relație cu o Persoană Vie, un Salvator care trăiește, pe care Îl cunoști, o Persoană care-ți schimbă viața și te transformă la fel ca El.
Este puterea de a ierta păcatele, de a birui păcatul, de a fi mesagerii lui Dumnezeu aici, de a deveni ca și El. Toate celelalte nu au nici o valoare. Sursa adevăratei fericiri și împliniri este să-L cunoști pe El și puterea Învierii Lui.
“Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui, şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui; ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi. Nu că am şi câştigat premiul sau că am şi ajuns desăvârşit; dar alerg înainte, căutând să-l apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Hristos Isus.” – Filipeni 3:4-12.
Revista “Anotimpuri”, Anul I, Nr. 2, Toamnă 2014
– În căutarea fericirii –
Din cuprins:
Iată că în cele din urmă apare şi numărul doi al revistei bisericii noastre, Revista „Anotimpuri” – aşa cum am găsit cu cale să o intitulăm, noi cei care ne-am implicat în scrierea şi editarea ei. Personal mă bucur că este realizabil un proiect de acest gen cu noi cei de-ai casei, pe banii noştri, cu resursele proprii, despre noi şi pentru noi.
Revista, după cum bine ştiţi, reprezintă un alt mijloc de comunicare. Un mod în care părtăşia noastră poate continua, chiar şi atunci când întâlnirile de la biserică iau sfârşit. Ea ne îndeamnă să nu uităm acele aspecte generale şi particulare ce ţin de noi în ansamblul nostru, ca oameni, ca fraţi şi cetăţeni ai aceleiaşi ţări, şi în mod special ne prezintă crâmpeie de experienţă personală din viaţa celor ce se împărtăşesc cu noi în scris, se deschid spre noi, pentru ca şi noi, cei care citim, să ne deschidem la rândul nostru spre ei.
Aşa după cum numărul trecut a încercat să abordeze tematica generală a „anotimpurilor” care, vrem nu vrem, ne caracterizează viaţa cu inevitabilele ei etape, revista pe care o ţineţi acum în mână încearcă să vă prezinte câteva aspecte legate de căutarea cea mai arzătoare a fiecăruia dintre noi, şi anume „căutarea fericirii.” Unele căutări de genul acesta sunt încununate de succes, şi devin o experienţă benefică a vieţii, pe când altele se dovedesc a fi în întregime falimentare, trepte de necontestat ale devenirii noastre.
Cine ştie dacă nu cumva textul pe care l-aţi scris, sau articolul pe care îl citiţi, nu reprezintă exact „cheiţa” de care aveţi nevoie azi. Vă invit să descoperiţi singuri în paginile revistei.
Orice fiinţă omenească este în căutarea fericirii şi doreşte fericirea. Cei mai mulţi oameni o caută în locuri unde nu poate fi găsită şi anume: o caută în diferite realizări, în confort şi mai ales în bogăţiile vremelnice ale acestei vieţi. Lista ar putea continua, însă mă opresc aici şi spun pe baza Cuvântului Sfânt că lucrurile din această lume nu pot da adevărata fericire. Unul singur este în măsură şi El are toată puterea şi are toate resursele de a da adevărata fericire şi Acela este Domnul Isus Christos Fiul lui Dumnezeu.
Pentru fericirea noastră El a părăsit cerul, s-a întrupat venind în lumea noastră, trăind în umilinţă, smerenie şi sărăcie, ca apoi în final să-şi dea viaţa pe crucea Golgotei, pentru ca oricine crede în El să primească iertarea de păcate şi viaţa veşnică. “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe Singurul lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3:16) „Şi viaţa veşnică este aceasta: să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Christos pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17:3)
Cele două versete menţionate la început din Psalmul 32:1,2 ne prezintă foarte clar în ce constă adevărata fericire şi anume: iertarea păcatelor şi mântuirea sufletului. Ca şi oameni absolut toţi am păcătuit şi am supărat pe Dumnezeu prin gândurile noastre, prin faptele noastre şi prin acţiunile noastre. Odată ajunşi în această stare de vinovăţie înaintea lui Dumnezeu, fericirea noastră s-a dus. Dar Dumnezeu care este bogat în îndurare şi plin de milă a găsit singurul mijloc prin care putem primi iertare deplină de ori şi ce păcat; în cel mai minunat nume: Isus Christos. “În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în care să fim mântuiţi.” (Faptele apostolilor 4:12).
Acum ştiind că suntem păcătoşi, ştiind că Dumnezeu ne-a iubit atât de mult, că a dat pe Fiul Lui să moară pentru noi şi L-a rânduit să fie Singurul Nume în care putem dobândi iertarea păcatelor nu ne mai rămâne altceva de făcut decât să luăm o decizie: Ce facem acum cu viaţa noastră? Continuăm să rămânem nepăsători şi indiferenţi faţă de iubirea fără margini a lui Dumnezeu, sau acceptăm voia Lui în viaţa noastră şi astfel vom dobândi adevărata fericire?
Domnul Isus a spus în Evanghelia după Matei la capitolul 16:26 “Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?” Sufletul fiecărui om are nevoie de cel puţin tot atâta atenţie ca şi trupul acestuia. Psalmistul prinde foarte bine acest aspect în Psalmul 42:1,2 “Cum doreşte un cerb izvoarele de apă, aşa te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Sufletul meu însetează după Dumnezeu, Dumnezeul cel viu; când mă voi duce şi mă voi arăta înainte Lui?”
Citind acest articol e foarte posibil cineva să se întrebe : „Cine poate ierta păcatele? Religia?…biserica, anumite persoane, moralitatea? Răspunsul îl găsim în cuvântul lui Dumnezeu : “Isus i-a zis: Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine.” (Ioan 14:6); “Dar, ca să ştiţi că Fiul Omului are putere pe pământ să ierte păcatele…” (Marcu 2:10); “Să ştiţi dar fraţilor că în El vi se vesteşte iertarea păcatelor; şi oricine crede în El v-a fi iertat de toate lucrurile de care n-aţi putut fi iertaţi prin Legea lui Moise.” (Faptele apostolilor 13:38, 39).
Cum putem dobândi iertarea?
Păi, în primul rând, recunoscând că suntem păcătoşi: “O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este Cuvântul care zice: Hristos Isus a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoşi; dintre care cel dintâi sunt eu.” (1 Timotei 1:15).
În al doilea rând, venind la Domnul Isus: “Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre.” (Matei 11:28,29).
Mărturisind şi părăsind păcatul: “Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire.” (1 Ioan 1:9).
Înainte de a încheia acest articol doresc să îndemn pe toţi cei cere-l citesc să se uite cu mare atenţie la ceea ce spune Psalmul 32:8: „Eu – zice Domnul – te voi învăţa şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi te voi sfătui şi voi avea privirea îndreptată asupra ta.”
Mă rog lui Dumnezeu să facă parte de adevărata fericire tuturor acelora care citesc Biblia, această revistă şi de ce nu chiar şi acest articol.
Trebuie să vă spun încă de la început că – scriind aceste rânduri, am constatat cât sunt de fericită!
Citeam de curând că s-a înfiinţat Institutul pentru Fericire, un proiect al Asociaţiei Iniţiativa pentru Fericire. Sună ciudat, nu-i aşa? Dar oricât ar părea de ciudat, unii au nevoie de un astfel de institut. Şi asta pentru că fericirea este ceva ce se învaţă. Consider că nu trebuie să alergi după fericire, ori să te lupţi ca să o găseşti. Nicidecum. Fericirea este lângă tine, căci Dumnezeu o rânduieşte în viaţa ta, El Însuşi se îngrijeşte de asta. Trebuie însă ca tu să înveţi să o recunoşti, să o identifici în viaţa de zi cu zi. Consider că tot ceea ce iscă în suflet nostru o stare de bine, de mulţumire, chiar lucruri simple, mărunte de-ar fi – ele însumează fericirea. Prea multe obiective de atins, prea multe angajamente si chiar prea multe posesiuni materiale ne micşorează şansele de-a fi fericiţi. Datoriile ce pun o prea grea povară pe umerii noştri sunt şi ele duşmani ai fericirii. Nu degeaba stă scris în Biblie: ”Să nu datoraţi nimănui nimic!”
Meditam la toate acestea şi la ce-aş putea să împărtăşesc cu voi. Căutam ceva real, trăit de mine însămi. Şi vă prezint un moment al vieţii când am găsit fericirea pentru că am reuşit să iert. Vă descriu o potecă şubredă, alunecoasă, pe care eu a trebuit să-nvăţ cum să păşesc: poteca amintirilor arzânde. Plângeam în mine atunci când amintiri greu încrustate pe retina memoriei mă năpădeau, şi oricât aş fi vrut să mi le scot din gânduri, nu puteam. Mă ardea amintirea unor zile grele, trăite cu ceva vreme în urmă, alături de Kati si apoi alături de Mario, surorile mele dragi. Eram într-un punct al vieţii când aproape că îmi doream o stare de amnezie, doar ca să scap de amintirile dureroase, care încă mă ardeau. Dar a venit şi momentul binecuvântat când am reuşit să iert, şi am privit înspre acele amintiri fără regretele şi încrâncenarea de până atunci, fără să mai respir amărăciunea lor. Am acceptat ideea că toate se petrec în viaţă cu un anumit rost, că întotdeauna plătim un preţ pentru alegerile noastre. Şi-am putut atunci să-i mulţumesc Lui Dumnezeu că s-a îndurat de mine şi de surorile mele, si ne-a păstrat in Mâna lui Bună. Iar pentru mine starea aceasta a însemnat o mare fericire. Am înţeles că alegem să fim fericiţi lăsând trecutul în trecut, făcând pace cu el ca să putem trăi fericirea din prezent. Şi-am mai înţeles că puterea de-a înfăptui lucrul acesta o dă doar Dumnezeu.
Deşi am fost creat de Dumnezeu ca să fiu fericit, nu întotdeauna acest lucru a fost scopul final al vieţii mele, pentru că fericirea, în mod ciudat, nu poate fi obţinută uşor. Numai după întoarcerea la Domnul am început să descopăr ce este fericirea şi încă mai am foarte multe întrebări şi nelămuriri privind fericirea, la care aştept răspunsul.
În dicţionarul explicativ al limbii române, fericirea este definită ca o stare de mulţumire sufletească intensă şi deplină; stare de satisfacţie deplină; starea omului căruia nu îi lipseşte nimic şi are corpul şi sufletul sănătos.Toţi avem dreptul de a ne căuta fericirea. Dacă ne-o găsim sau nu, e treaba noastră ca indivizi. Fericirea este căutarea cea mai profundă a fiinţei umane pe acest pământ.
De-a lungul timpului am avut diferite păreri despre ce este fericirea şi cum poate ea fi obţinută. Am crezut că fericirea poate începe cu sentimente plăcute, dar m-am convins ulterior că acestea sunt trecătoare. Am considerat de multe ori că bunăstarea materială îmi poate oferi finalitatea atat de necesară fericirii, dar fericirea poate însemna mai mult decât propria noastră satisfacţie. În timp, mi-am dat seama că a trăi plăcerile la maximum nu este fericire, şi, deşi unii consideră ca fericirea poate fi definită ca plăcerea maximă sau suferinţa minimă, plăcerea nu este unica şi infailibila bază a fericirii.
Uneori am considerat că sunt fericit doar când am fost împăcat, când am fost eliberat de suferinţă, cand dorinţele mi-au fost împlinite. Am descoperit că fericirea deplină nu poate fi obţinută prin formule abracadabrice, nici prin eforturi stăruitoare, nici prin bani şi nici prin vreun alt mijloc inventat de mintea omenească, ci adevărata fericire şi reţeta ei stă în mâna lui Dumnezeu, despre care ne spune Scriptura că este direct interesat să dea fericirea şi reţeta ei fiecăruia dintre cei ce se îndreaptă spre El şi recunosc că El ştie cel mai bine cum poate omul să fie fericit cu adevărat.
De fapt, scopul pentru care Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ a fost acela de a da oamenilor posibilitatea să fie fericiţi. Condiţia esenţială a fericirii este legată de ascultarea de Dumnezeu şi de poruncile lui. Înţeleptul Solomon, omul care a alergat după fericire mai toată viaţa lui, trage linie în dreptul tuturor căutărilor sale în Eclesiastul 2:17: „Atunci am urât viaţa, căci nu mi-a plăcut ce se face sub soare: totul este deşertăciune şi goană după vânt.”
Şi totuşi există oameni fericiţi: sunt cei care trăiesc o adevărată comuniune cu Dumnezeu, sunt oamenii care găsesc motiv de bucurie în a ajuta mereu pe alţii. O iubire adevarată faţă de Dumnezeu ne dă adevărata fericire. O iubire adevărată faţă de cei din jur ne dă o adevărată mulţumire. Cine ştie să trăiască din iubire găseşte adevărata fericire.
Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu m-a ajutat să-mi dau seama că pot fi fericit şi altfel decât am ştiut eu. Am descoperit astfel că pot fi fericit şi:
…dacă îmi găsesc plăcerea în Legea Domnului, pentru că acest lucru înseamnă să iubesc poruncile şi îndemnurile lui Dumnezeu care îmi vor arăta drumul spre fericire. O găsim în iubirea şi studierea Scripturii şi numai în anturajul sfinţilor: (2 Timotei 2:22: Fugi de poftele tinereţii şi urmăreşte neprihănirea, credinţa, dragostea, pacea, împreună cu cei ce cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată) şi dacă suntem proaspeţi şi plini de rod pentru Dumnezeu. Fericirea nu este un dar, ci este o alegere. Şi cred că omul sfânt va fi mereu fericit pentru că este, şi va fi şi în veşnicie, mereu în contact cu marea Iubire, cu Dumnezeu.
…când pot înlătura din mintea şi din inima mea pornirile firii pământeşti, când răspund cu un NU hotărât răului care îmi dă târcoale, încercând să mă abată de la căile Domnului şi simt o mare tristeţe atunci când răspunsul meu este şovăielnic, sau îngăduitor cu cel rău. Galateni 6:8 – Cine seamănă în firea lui pământească va secera din firea pământească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul va secera din Duhul viaţa veşnică.
…când vin în casa Domnului să aud cuvântul Lui, dătător de viaţă veşnică, să îl slujesc şi să-l preamăresc, Cuvântul Lui ajutându-mă să păzesc şi să împlinesc voia Sa. Luca 11:28 – Şi El a răspuns: „Ferice mai degrabă de cei ce ascultă Cuvantul lui Dumnezeu şi-l păzesc!” sau Evrei 4:12 – “Căci Cuvantul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii.”
…când sunt milostiv cu cei care au nevoie de mine, când un copil îşi doreşte un anumit lucru şi nu are banii necesari, când cineva îmi cere apă pentru familia lui, să ofer bucurie unui om necăjit, să ajut pe cei care îmi cer ajutorul să-şi rezolve problemele profesionale, etc. Domnul Isus Hristos imi spune in Luca 6:36 : Fiţi, dar, milostivi cum şi Tatăl vostru este milostiv.
…când sunt sprijin pentru soţia mea care are probleme mari de sănătate şi să mă bucur atunci când îi pot fi de folos, iar ea se roagă pentru mine ca Domnul să mă binecuvânteze pentru ceea ce fac pentru ea. 1 Corinteni 7:3 Bărbatul să-şi împlinească faţă de nevastă datoria de soţ; şi tot aşa să facă şi nevasta faţă de bărbat. Efeseni 5:28 Tot aşa trebuie să-şi iubească şi bărbaţii nevestele, ca pe trupurile lor. Cine îşi iubeşte nevasta se iubeşte pe sine însuşi.
…când alţii “mă compătimesc” că m-am pocăit , dar eu sunt fericit ca orice om care se teme de Domnul şi umblă pe căile Lui – Luca 6:22 – Ferice de voi, când oamenii vă vor urî, vă vor izgoni dintre ei, vă vor ocărî şi vor lepăda numele vostru ca ceva rău, din pricina Fiului omului!
Acestea sunt doar câteva motive care mă fac să fiu fericit, ele fiind mult mai multe. În predica de pe munte, Domnul Isus Hristos prezintă calităţile celui ce este fericit prin faptul că trăieşte o viaţă după voia lui Dumnezeu şi ne invaţă că fericirea nu poate fi un bun câştigat prin metode străine de Dumnezeu, ci că ea stă numai în mâna Celui ce s-a jertfit pentru fericirea omului:
„Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!
Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!
Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul!
Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi!
Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă!
Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!
Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!
Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor!
Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe proorocii, care au fost înainte de voi.”
„A fi sau a nu fi fericit” nu mai este o întrebare pentru cei ce caută fericirea în mâna lui Dumnezeu. Scopul dintotdeauna al Domnului a fost acela de a-i vedea fericiţi pe toţi cei ce cu dragoste au fost făcuţi de mâna Lui. El, Creatorul ştie cum se capătă fericirea, este în stare să o dea şi doreşte să o dea celor ce în goana lor după fericire vor înţelege să se oprească lângă El-izvorul fericirii. Parafrazând versetele din Psalmii 27:4 şi 23:6: “Un lucru cer de la Domnul şi-l doresc fierbinte: aş vrea să locuiesc toată viaţa mea în Casa Domnului, ca să privesc frumuseţea Domnului şi să mă minunez de templul Lui, pentru că fericirea şi îndurarea Lui mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele, dacă voi locui în Casa Domnului până la sfârşitul zilelor mele.”
Fericirea e atât de departe de noi şi totuşi…atât de aproape, e în noi. Toţi o căutăm, o dorim, tânjim după ea şi găsim uneori numai frânturi. Fiecare are percepţia lui proprie despre fericire, o simte în felul său. Ne străduim să o găsim şi să ne aşezăm comozi ca într-un fotoliu confortabil, de unde să nu mai plecăm niciodată.
Îmi place cum zice Vladimir Pustan, că fericirea adevărată e cea pe care o trăieşti fără să ştii şi fără să o cauţi. Poţi să ştii multe despre fericire şi totuşi să fii nefericit. Nefericitul unei mari fericiri! Eu cred că poţi găsi fericire în lucruri mici, numai să fii pregătit să o primeşti. Eu sunt fericită când aud vocea unei fiinţe dragi, când primesc răspuns la o rugăciune, când cel pentru care m-am rugat îl slăveşte pe Dumnezeu, cînd melodia unei cântări mă înalţă. Sunt fericită când intru pe uşă şi mă îmbrăţişează copilul meu, sunt uneori momente când chiar plâng de fericire.
Aceste crâmpeie de fericiri ne sunt date de la Cel care ne-a modelat dupa chipul Său, Dumnezeul nostru. Din El vibrează înspre noi, e ca o legătură puternică, invizibilă dintre Tată şi copilul său.
Nu mă reţin nici o clipă să vă scriu despre aceste lucruri pentru că pericolul este din ce în ce mai mare şi merge crescând.
Ca în fiecare om, este şi în mine o dorinţă puternică de a fi împlinit şi fericit. În urmă cu destul de mult timp am început să îmi fac anumite planuri şi idei pentru a deveni împlinit şi fericit în viaţă … desigur că nu am hotărât eu dintr-o dată când şi cum să încep să caut fericirea. Totul se petrecea de la sine, însă neavând înţelepciune şi neavând loc în inima mea pentru sfaturi de la alţii, apropiaţi, mai în vârstă poate, sau oameni deja trecuţi prin astfel de lucruri, fiind mândru şi arogant, credeam în mine însumi cu tărie şi încăpăţânare. Credeam că sunt în stare să devin fericit fără ajutorul nimănui.
Ei bine, sunt multe lucruri care am crezut că mă vor face fericit, erau plăcute la vedere şi aveau gust bun. Cu durere pentru cei care încă cred că au să găsească fericirea în lucrurile pe care le oferă ochii lor şi sistemul acestei lumi, spun că, dacă Dumnezeu nu s-ar fi îndurat de mine, nu ştiu unde aş fi fost acum şi în ce stare. La o vârstă de aproximativ 17 ani am ajuns să cred că dacă voi fi satisfăcut din punct de vedere sexual ori de câte ori vreau, acest lucru are să mă facă fericit şi împlinit, aşa că am urmărit acest “ţel” (cât de josnic). Nu am făcut altceva decât să îmi doresc şi automat, dacă îţi doreşti ceva şi urmăreşti, diavolului nu-i este greu să îţi dea ce îţi doreşti pentru că el ştie că ce îţi doreşti tu şi ce îţi place ţie cel mai mult este extrem de posibil să nu îţi facă bine şi, mai ales, Dumnezeu să urască acel lucru. Am început deci să hrănesc această dorinţă şi poftă din mine, aveam o relaţie cu o fată, care a durat aproape 2 ani, timp în care nu am refuzat nici o altă fată. Desigur că sentimentele erau puternice la început şi totul era ca un vis, credeam că am reuşit şi nu mai am nevoie de nimic, era raiul pe pământ pentru mine, şi la un moment dat am crezut că „gata!”, asta a fost, am reuşit să îmi ating obiectivul.
Mă gândeam în mintea mea întunecată: “Cine m-a putut opri?” sau “Ce uşor a fost!”. Dar ce poate fi mai înşelator decât să crezi din toata inima că iubeşti cu adevărat şi să simţi cu toată fiinţa acest lucru, dar, de fapt să fii cel mai egoist? Nu a durat mult această fericire, undeva la 6-10 luni, iar apoi a venit şi nota de plată a diavolului. S-a sfârşit, da, s-a sfârşit cu durere mare, chin puternic, suferinţă grea, regret, agonie, goluri mari în suflet, răni adânci care poate nici astăzi nu s-au vindecat şi mai ales cu o mult mai mare dorinţă de a fi fericit, s-a sfârşit chiar cu o viaţă pierdută. E un mare pericol, un mare mare pericol… vă rog!!! NU căutaţi acolo fericirea, veţi găsi doar durere şi regret. Chiar dacă ambalajul este frumos, nu căutaţi fericirea în satisfacerea poftei sexuale.
Băiețelul meu, de aproape 3 ani, e la vârsta la care vrea să știe tot ce se petrece în jurul lui. Mai mult decât atât, vrea să înțeleagă tot. Și dorința lui de cunoaștere, dă naștere, în mod evident, la multe întrebări. Mai precis, extrem de multe întrebări. Și fie că mă întreabă unde merge fiecare mașină care trece pe lângă noi, fie că mă întreabă de ce mărul pe care i l-am dat e roșu și nu verde, trebuie să am mereu un răspuns pregătit pentru el. Iar pentru un copil de 3 ani, „nu știu”nu reprezintă un răspuns; nu în adevăratul sens al cuvântului; nu atunci când vine din partea părinților lui, care trebuie să știe, pentru că, nu-i așa?, asta e slujba lor!
Provocările cele mai mari sunt, fără doar și poate, întrebările despre Dumnezeu. Și chiar dacă multe dintre ele mă lasă pentru secunde bune, fără cuvinte, curiozitatea lui sincera și inocentă îmi umple inima de bucurie. Și deși care e culoarea preferată a lui Dumnezeu?, nu se încadrează neapărat în categoria întrebărilor la care aș putea avea un răspuns biblic sau cel puțin realist, eu știu că ăsta e modul în care el încearcă să Îl cunoască pe Dumnezeu. Iar scopul meu, ca părinte, e să îl încurajez s-o facă.
În perioada aceasta, însă, am descoperit un lucru pe care, până acum, nu l-am băgat de seamă. Percepția mea despre Dumnezeu, ca adult și creștin responsabil, este una destul de sobră. Chiar dacă, la nivel teoretic, am știut dintotdeauna că Dumnezeul meu, e în egală măsură un Dumnezeu al dragostei, cât și al dreptății, în mod ciudat, accentul a căzut mereu pe partea din urmă. Mai mult decât un Dumnezeu al milei și al îndurării, am crezut că e un Dumnezeu aspru, care inspiră teamă.
Într-una din zile, după nenumărate încercări eșuate de a-l duce la somn, băiețelul meu s-a împiedicat de scaunul pe care încerca să-l mute, lovindu-se la picior. Fără să bag în seamă șiroaiele de lacrimi ce i se rostogoleau pe obraji, m-am trezit spunându-i, pe un ton de reproș, că Dumnezeu l-a pedepsit pentru că a fost neascultător. Mai târziu, re-derulând în minte întâmplarea, mi-am pus întrebarea dacă așa îmi doresc eu să-l cunoască fiul meu pe Dumnezeu; m-am întrebat dacă nu cumva, de multe ori, așa îl vedem, noi, adulții pe Dumnezeu: ca unul care stă mereu la pândă și abia așteaptă să ne scoată în cale un scaun de care să ne împiedicăm, la primul semn de neascultare. E în percepția noastră, Dumnezeu, mai degrabă un stăpân nemilos, sau un tată iubitor? Un Dumnezeu de care ascultăm cu drag, sau din teama de a nu fi pedepsiți?
Ceea ce știu, cu certitudine, acum, e că tânjesc nespus ca fiul meu să-și dorească să-L cunoască pe Dumnezeu. Dar mai știu că, pentru ca acest lucru să se împlinească, va trebui să fiu mai atentă la modul în care i-L voi prezenta în viitor pe Dumnezeu. Vreau ca el să nu aibă o imagine deformată despre Dumnezeu. Vreau să știe că înainte de a fi un Dumnezeu drept, care urăște păcatul, Dumnezeul meu e un Dumnezeu iubitor și plin de bunătate; un Dumnezeu a cărui răbdare nu cunoaște limite. Vreau ca el să știe că Dumnezeu e mereu cu noi prin întristări și momente grele, dar Dumnezeul meu e în aceeași măsură un Dumnezeu care iubește bucuria copiilor săi. Nu vreau să creadă vreun moment că Dumnezeul lui e plicticos, când eu știu așa de bine cât iubește El să mă surprindă în cele mai neașteptate momente.
Așa că, data viitoare când mă va întreba dacă Dumnezeu stă hopa pe nori sau dacă în cer joacă cineva fotbal, îi voi spune că până nu voi ajunge acolo, nu pot fi sigură de nimic, dar sunt, în mod cert, pregătită să fiu surprinsă de Dumnezeul meu!
Deşi nu sunt o veterană în meseria pe care o am ca asistentă, am avut ocazia să cunosc, să văd oameni fericiţi, dar şi foarte mulţi nefericiţi. Aţi crede probabil, aşa cum am fost tentată să cred şi eu, că „fericiţii” despre care vorbesc s-au numărat printre colegii mei, printre medici, asistente, părinţi, etc., iar „nefericiţii” au fost bolnavii. Ei bine, de cele mai multe ori a fost tocmai invers. Cele mai mari lecţii de viaţă le-am primit când am înţeles că fericirea nu depinde de ceea ce ai, de bani, studii, funcţii, relaţii, ci de felul în care lutul nostru este modelat de mâna Marelui Olar.
Recunosc că am rămas de multe ori ruşinată când mama vreunui copil bolnav din naştere m-a încurajat pe mine în zilele mai puţin bune, când vreun copil în căruciorul cu rotile mi-a mulţumit când l-am ajutat să se reaşeze pe pat, spunându-mi că de obicei reuşeşte singur. Am văzut situaţii în care oamenii în suferinţă au dat dovadă de mai multă pace şi fericire decât „sănătoşii.” Am îndemnat şi încă mai îndemn pe prietenii mei, ca atunci când sunt cuprinşi de îngrijorări, să facă o vizită la spital şi să încurajeze pe un om în suferinţă. Vor pleca de acolo încurajaţi.
Citind versetul din Iov 5:17 „Ferice de omul pe care îl ceartă Dumnezeu” am zice că este greu de imaginat ca un om certat de Dumnezeu să fie fericit, însă exact acolo stă ascunsă speranţa; speranţa spre mai bine. Mai grav este atunci când avem parte de lepădare, când suntem cruţaţi de indicatorul certării.
Este trist să vezi în jur atâţia tineri care au renunţat să spere în ceva mai bun, căutându-şi fericirea în alcool, droguri sau jocuri de noroc, tineri care de la o vârstă fragedă sunt atraşi de geamurile roşii, ispititoare şi de dorit la suprafaţă, însă murdare şi goale pe dinauntru.
Am trei fraţi, şi mă gândesc la fiecare dintre ei cum în fiecare zi aleg sau nu aleg dintre ispitele pe care lumea le poartă pe tava falsei fericiri. Fiecare trece pe acolo. Eu din fericire am gustat doar aperitivele, m-am înţepat în câteva scobitori, dar Domnul m-a scăpat de felul I, felul II şi desert, smulgându-mă din lumea aceasta la vârsta fragedă de 15 ani. Vechile miresme ale păcatului nu ne ocolesc niciodată, la fel ca în desenele animate, acel abur al ispitei, sub formă de mână, ne ridică de nas şi ne poartă, şi ne putem lăsa purtaţi, încetând să gândim, sau închizând ochii. Totuşi, fericit este omul care se teme de Domnul, după cum scrie Psalmul 112:1.
Fericirea mea de azi o pot pune oarecum în cuvinte, însă cineva mă va înţelege cu adevărat doar atunci când va experimenta iertarea Domnului Isus. Fericit este omul „cu fărădelegea iertată” (Ps. 32:1), fericit este cel care „n-a văzut şi a crezut” (Ioan 20:29).
Răspunsul la căutarea fericirii vine într-un plic lăsat într-o cutie poştală şi se aseamănă cu o scrisoare, o scrisoare veche de peste 2000 de ani pe care de multe ori ai auzit-o citită dar ai considerat că nu ţi se adresează ţie. Dacă haina vieţii tale este încă murdară şi pătată atunci cuvintele scrisorii îţi spun că „de vor fi păcatele tale cum este cârmâzul, se vor face albe ca zăpada” (Isaia 1:13) şi atunci te vei număra printre cei fericiţi, printre cei despre care Adevărul mărturiseşte „ferice de cei care-şi spală hainele” (Apoc 22:14).
Încerc să nu uit, după cum scriu acum aici, că „Plăcerea se poate sprijini pe iluzie, fericirea, însă, se întemeiază pe adevăr.” (Chamfort)
Trăim într-o lume care ne suprimă de cele mai multe ori motivele care ne fac fericiţi şi parcă prea puţin mai zâmbim. Am devenit mai tot timpul distanţi, reci, posomorâţi, şi nimic nu ne mai face să schiţăm măcar un zâmbet. Desigur, vorbesc acum în general şi nu consider că un copil al lui Dumnezeu ar trebui să prezinte simptomele pe care le-am enumerat mai sus, chiar dacă şi noi ca oameni mântuiţi nu găsim prea multe motive de bucurie în jur şi care să ne facă să afirmăm cu tărie că suntem fericiţi.
V-aţi întrebat vreodată ce aţi putea schimba în viaţa voastră pentru a fi fericiţi? Sunt sigur că cel puţin o dată până acum v-aţi pus această întrebare. Eu am facut-o.
La un mic sondaj de opinie, oamenii spun că sunt fericiţi atunci când practică un sport sau când citesc o carte, când îşi petrec timpul liber împreună cu cei mai apropiaţi prieteni, sau alte lucruri asemănătoare. Eu cred că sunt bune aceste lucruri, dar toate făcute cu măsură. Dar tu, cel care citeşti, frate şi soră care slujeşti mai mult sau mai puţin în Casa de rugăciune, poţi numi cateva exemple de lucruri care te fac fericit? Slujirea ta îţi aduce fericire? Poate o poezie bună care să rezoneze bine cu tema predicii, sau o cântare pe care să o cânţi împreună cu fratele de lângă tine, sau poate îţi place să asculţi cântările corului, tinerilor, copiilor, şi acestea îţi umplu inima de fericire şi parcă nu mai vrei să pleci acasă.
Eu, personal, m-am rugat şi m-am întrebat ce aş putea să fac, cum să îmi ocup timpul, să îmi propun să fac ceva ce îmi place şi după ce am terminat să fiu mulţumitor lui Dumnezeu. Am reuşit de câteva ori şi ceea ce am simţit a fost ceva ce nu poate fi descris în cuvinte, a spune că a fost fericire cred că este prea puţin. Un exemplu este ieşirea noastră cu tinerii de la Bucureşti cu SingGloria. M-am dus mai degrabă obligat de circumstanţe, dar la final s-a dovedit a fi cea mai frumoasă experienţă pe care am trăit-o.
Căutăm fericirea în lucruri din jurul nostru, în lucruri care într-un final nu ne aduc nimic decât mai multă căutare, poate mai multă suferinţă şi uităm că adevărata fericire o găsim doar în Domnul Isus. Ea trebuie căutată înăuntru şi nu în afară. Aceasta este şansa oferită de El.
“Cine ne va arăta fericirea ?” (Ps.4.6).
Omul prin definiţie este un căutător. Numai cel ce pierde sau îşi doreşte în mod expres caută. Omul a pierdut fericirea şi şi-o doreşte înapoi din toată inima, de aceea o caută toată viaţa , din copilărie până la bătrâneţe
Locul adevăratei fericiri, pentru om, a fost “grădina Eden” şi din Geneza cap.2 înţelegem că doar în prezenţa lui Dumnezeu omul trăieşte fericit. Acolo este locul întâlnirilor fără obstacole, al comunicărilor fără perturbaţii, al părtăşiei dezinteresate. Dar de asemenea ocul adevăratei fericiri pentru om va fi “în Rai” şi din Apocalipsa cap.21 înţelegem că doar în prezenţa lui Dumnezeu şi în absenţa Diavolului omul trăieste fericit. Pe distanţa dintre Eden şi Rai putem să găsim fericirea urmând trăirea înaintaşilor noştri care au declarat că ei au fost fericiţi; astfel Asaf spune în Ps.73.28 , “Fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu”, iar Solomon în Prov. 16.20 “Cine cugetă la Cuvântul Domnului, găseşte fericirea şi cine se încrede în Domnul este fericit” .
Mulţi, în decursul istoriei omenirii, au formulat diverse destinaţii unde poţi găsi fericirea. Biblia, prin Duhul Sfânt care a inspirat pe oamenii înţelepţi ca Solomon şi Iov, ne arată sursa fericirii – Dumnezeu.Oamenii fără Dumnezeu au declarat, pentru o vreme foarte scurtă că sunt fericiţi, dar apoi repede au trăit dezamăgiri, frustrări şi depresii, constatând că de fapt nu au descoperit adevărata fericire. Şi astăzi, folosind diverse surogate, la nivel sufletesc (voinţă – raţiune – sentimente) oamenii vorbesc despre “clipe” de fericire plecând de la lucruri consumabile, palpabile prin simţuri (gustative, vizuale, senzoriale). Fericirea este mult mai mult decât un sentiment, o trăire de moment, ea este o stare imperturbabilă de condiţii exterioare (lipsuri materiale, de sănătate, sau capacitate intelectuală).
Se spune că un împărat, deşi avea tot ce-şi dorea din punct de vedere material, totuşi era nefericit. Un înţelept i-a promis că dacă va îmbrăca cămaşa unui om fericit va ajunge şi el fericit. Împăratul împreună cu slujitorii lui au început să caute omul fericit. Dupa multe căutări au ajuns într-un loc muntos şi de departe au auzit glasul unui om care cânta : “O cât sunt de fericit …“, aşa că fără să mai stea pe gânduri, slujitorii împăratului au tăbărât pe sărmanul om pentru a-i lua cămaşa. Dar, spre surprinderea lor, omul abia ieşit din mină, pregatit să-şi mănânce coaja lui de pâine, nu avea cămaşă. Morala: nu hainele, sau hrana, sau odihna, sau…, te fac fericit, ci mulţumirea din lăuntrul inimii.
Nuvela “Moara cu noroc “ scrisă de Ioan Slavici începe cu un motto: “…căci, dacă e vorba, nu bogăţia ci liniştea colibei tale te face fericit.“ Când priveşti pe cei din jur, soţie, copii, fraţi, ca fiind darurile lui Dumnezeu, nu poţi decât să–L iubeşti pe Dătător, să-I mulţumeşti şi să fii fericit .
Scurt interviu luat fr. Valer Chiş, dirijorul ansamblului coral-instrumental al Bisericii Creştine Baptiste „Maranata” Hunedoara. Fratele Vali – aşa cum este cunoscut de toţi – este dirijorul corului din anul 1981.
Diferite proiecte avute de biserică de-a lungul timpului şi-au văzut şi începutul şi finalizarea, iar altele au fost abandonate pe parcurs, din diferite motive, totuşi lucrarea corului şi a orchestrei, de care vă ocupaţi dumneavoastră, continuă de atâţia ani. Frate Vali, ne-aţi putea împărtăşi un pic din „secretul” acestei perseverenţe?
„Secretul perseverenţei” sună frumos. Nu cred că este un secret, e doar dorinţa de a sluji pe Dumnezeu. Consider că fiecare copil al lui Dumnezeu are nevoie să fie implicat într-o lucrare în biserică unde să simtă că talantul pe care îl are e pus în negoţ. Vorbind de activitatea ansamblului cor-orchestră, oricât ai fi de perseverent, nu poţi să faci o astfel de lucrare dacă nu ai oameni dedicaţi cu care să slujeşti.
Adesea fericirea unui om este strâns legată de împlinirea dorinţelor pe care le are, sau de urmărirea pasiunilor lui. Ce a motivat de-a lungul anilor implicarea dumneavoastră cu pasiune în lucrarea aceasta de laudă adusă Domnului, împreună cu corul şi cu orchestra? În ce fel a fost şi este ea o sursă de bucurie şi fericire pentru dvs. şi dvs,. sau pentru întreaga biserică?
Am fost motivat de versetul „ Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte vi se vor da pe deasupra” şi chiar aşa a fost. Am fost binecuvântat în toate aspectele vieţii mele. În trecut am avut un serviciu frumos care mi-a permis să fiu nelipsit de la Casa Domnului, în prezent sunt binecuvântat să am o afacere şi să fiu înconjurat de oameni devotaţi care mă ajută la pregătirea dosarelor, a partiturilor, traduceri, afişe, invitaţii şi atâtea alte lucruri necesare bunei funcţionări a unui astfel de ansamblu.
Vorbind acum despre bucuria şi fericirea mea şi a familiei mele, pot să spun că a depins mult de implicarea mea(a noastră) în lucrarea aceasta de laudă adusă Domnului.
Bucuria mea este reacţia celor ce ne ascultă, a fraţilor şi surorilor, a rugăciunilor şi a încurajării lor, iar fericirea mea este să îi văd pe toţi copiii bisericii…că vin „acasă”, să îi văd acolo cântând împreună, generaţii după generaţii. Atunci văd că au meritat toate eforturile, iar Dumnezeu m-a binecuvântat din plin.
Oamenii vin şi pleacă. Copiii au devenit adolescenţi apoi tineri studenţi în diverse oraşe ale ţării. Orchestra de mandoline s-a transformat în orchestră de viori. Corul s-a transformat de-a lungul timpului într-un „ansamblu coral-instrumental.”Ce anume rămâne mereu neschimbat, statornic, în ciuda oricăror altor schimbări?
Chiar dacă mă repet, neschimbat, statornic în ciuda atâtor schimbări rămâne Dumnezeu şi dorinţa de slujire, dorinţa de a-i aduce cântări şi laude cu generaţii şi generaţii de copii şi adulţi. Apoi este dorinţa de a aduce un strop de bucurie în inima ascultătorilor şi de a rămâne un punct de reper în viaţa coriştilor, orchestranţilor, şi a familiilor lor.
Am început cu orchestra de mandoline în 1973, apoi am preluat corul bisericii şi am început lucrarea cu grupul Maranata în 1981. Apoi „ am avut un vis” să fac o orchestra simfonică şi am început un altfel de muncă. În 1993 am adus un profesor de vioară şi s-a început descifrarea tainelor viorii cu aproximativ 20 de copii. Am trimis copii la şcoala de muzică, am continuat cu ei la biserică repetiţii peste repetiţii, am căutat cântări noi, am scris şi adaptat partituri pentru ansamblul cor-orchestră, toate acestea însemnând pentru toţi, nu numai pentru mine, bucurii, nemulţumiri, oboseală, satisfacţii, supărări, sudarea unor relaţii de prietenie. Dar nu aş fi putut face acest lucru singur, ci în decursul anilor au fost mereu lângă mine mulţi oameni implicaţi, dedicaţi, care au sacrificat din timpul lor, din banii lor, din talentul lor, cu care am putut lucra şi dezvolta această activitate, iar peste toate Dumnezeu a revărsat binecuvântare şi har.
Lucrarea corului este cea mai longevivă lucrare a bisericii noastre, iar dumneavoastră unul dintre slujitorii credincioşi şi perseverenţi pe care îi are Biserica Baptistă „Maranata.” Cunoaşteţi mulţi oameni şi diverse modalităţi de a lucra cu ei, aţi avut parte de-a lungul anilor şi de vremuri bune şi de vremuri tulburi, şi de dezamăgiri sau descurajări şi de bucurii. Ce consideraţi că este foarte important să ştie, sau să nu uite, coriştii, sau orice alt slujitor al Domnului implicat într-o anumită lucrare din biserică?
Pentru a face o astfel de lucrare, şi cred că este valabil pentru orice lucrare, e nevoie de rigoare (prezenţa obligatorie), rigiditate uneori, severitate chiar (în anumite momente a fost necesară utilizarea unor chei, şi nu doar pentru a bate ritmul) pentru organizarea ansamblului, pentru ca suntem mulţi. În acelaşi timp e nevoie de înţelegere, îngăduinţă, bunătate, prietenie, lucru cu fiecare persoană în parte. Ştiu, e un paradox, dar e necesar să fii astfel când vrei să obţii ceva de calitate, în cazul nostru o „jertfă” adusă Domnului, de cea mai bună calitate. Dacă nu păstrezi acest echilibru între severitate și îngăduință, încet, încet pierzi ori din calitatea actului de slujire, ori pierzi oamenii și atașamentul lor pentru lucrare.
Nu ştiu dacă am auzit vreodată pe cineva să-şi dorească să fie nefericit sau trist. Mă refer la oameni normali, cu o judecată sănătoasă…
Acum… eu când spun fericire mă refer la acel sentiment sau stare greu de surprins în cuvinte sau de descris, când suntem plini de exaltare, de bucurie debordantă şi de nestăvilit, când ne vine să sărim în sus şi să strigăm în gura mare să spunem tuturor că suntem fericiţi. Toate urările pe care ni le fac oamenii de ziua noastră de naştere, sau la alte aniversări şi sărbători includ urări de bucurie şi fericire printre ele. E foarte bine să fie aşa (n-aş recomanda opusul). Şi eu şi voi, cu toţii ne dorim să fim fericiţi.
Dar pentru vreun motiv oarecare ce mie una îmi scapă, destul de puţini oameni sunt sau se consideră fericiţi. Deşi toată lumea caută fericirea, ea pare un fel de Fata Morgana, care dispare în ceaţă atunci când ai crezut că ai pus mâna pe ea, şi reapare mereu mai departe. Stau şi mă gândesc la mine, şi uneori mi se pare că am prins-o. Mă gândesc la toate dăţile când am simţit acel sentiment de fericire, de exaltare în suflet, în inimă, în tot corpul. Parcă era mai simplu şi mai uşor în copilărie, atunci eram fericită de la lucruri foarte mărunte, şi n-aveam nici o grijă pe cap. Apoi mă gândesc la alte perioade fericite, ca atunci când m-am botezat, când m-am căsătorit, când am luat vreun examen greu, sau când am vizitat vreun loc din natură atât de frumos încât eşti impresionat şi inevitabil te gândeşti la Dumnezeu…Şi totuşi, niciodată n-au ţinut veşnic, pentru că printre ele au fost presărate şi necazuri şi suferinţe şi lacrimi.
Cu cât mă gândesc mai mult parcă îmi vine să asemăn fericirea cu nişte bucăţi de sticlă colorată, care reprezintă clipele de fericire pe care le trăim, şi pe care le adunăm fiecare dintre noi, şi le preţuim în inima noastră, iar când suntem din nou blazaţi, obosiţi sau trişti ne încurajăm amintindu-ne de ele şi sperând la ceva mai bun. Poate că doar prin contrast putem să le apreciem mai mult. Şi s-ar putea ca doar atunci când mă voi întâlni cu Dumnezeu în măreţia şi splendoarea Lui, toate cioburile mele de sticlă colorată să fie aranjate de El într-un tablou mare şi foarte frumos, iar atunci sentimentul de fericire nu va mai fi întrerupt de nimic, va fi fără sfârşit.
Privind în jur la semenii mei, chiar şi la cei credincioşi din biserică, îmi dau seama că nu sunt singura care duce o luptă în căutarea fericirii. Chiar şi Pavel le zice credincioşilor din Galatia “Unde este, dar, fericirea voastră?…” (Galateni 4:15). Uneori suntem orbiţi şi o căutăm în locurile sau în lucrurile nepotrivite. Dar nu sunt necajită, pentru că ştiu exact unde trebuie să o caut, şi ştiind acest lucru probabil că sunt deja cu un pas în faţa multor oameni. Da, trebuie să o caut din nou şi din nou acolo unde zice Asaf, cântăreţul din vechime: „Cât pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu: pe Domnul Dumnezeu Îl fac locul meu de adăpost, ca să povestesc toate lucrările Tale.” (Psalmii 73:28)
Vorbind despre fericire, cred că pot parafraza un citat despre success care spune că Fericirea este o călătorie, nu doar o destinație. O călătorie se sfârșește la destinație. Până când voi ajunge la destinație, mă bucur de peisajele de pe drum.
Ce mă face fericit?…un răspuns la rugăciune, un lucru pe care am reușit să îl duc până la capăt, o mână de ajutor, pe care am reușit să o întind.
Sentimentul pe care îl ai seara, când înainte de a adormi revizuiești ziua, și găsești lucruri terminate, lucruri bune. Timpul din zorii dimineții, când sunt doar eu cu Dumnezeu, când sunt cel mai aproape de Dumnezeu. Să pot face pe altcineva fericit.
O așteptare împlinită. Sentimentul de siguranță, știind că sunt în mână Lui. Imaginarea și anticiparea cerului, a destinației finale, a locului unde fericirea va fi la ea acasă, dacă se poate spune așa.
„Peisajul” este mereu nou… iar noi ne-am putea compara listele.
Aş vrea să lămuresc un lucru de la bun început. A vorbi despre fericire în alt context decât cel din Proverbe 16:20[1] ar părea straniu din partea unui credincios evanghelic, sau de alt fel.
În cele ce urmează voi încerca să mă explic. Este ceva ce-ţi face plăcere să practici, să repeţi? Poate fi un hobby, sau un sport? Ceea ce este comun pentru cele de mai sus este faptul că te implică sentimental, emoţional şi material. Iar pasiunea te motivează să faci acel lucru, ducându-l la extrem. Ceea ce pentru mulţi este de neînţeles, pentru tine reprezintă un sentiment de împlinire.
Timpul pe care-l pui deoparte pentru această pasiune este şi el unul generos. Răbdarea este esenţială. Ce faci cu plăcere trece peste noţiunea timp. Insişti pe detalii, nuanţe, …la urma urmei detaliile fac toată diferenţa. Dar la final, toate greutăţile, energia consumată, resursele alocate nu au nicio însemnătate, nu reprezintă nicio pierdere. Contează doar că ai reuşit să duci la îndeplinire pasiunea ta, ceea ce îţi dă un sentiment de frumos, de împlinire. Ai putea spune în sfârşit că eşti fericit, împlinit.
Ce mare adevăr, fără osteneală nu este binecuvântare. Căutând în Cuvântul lui Dumnezeu un exemplu care să mă motiveze în gândurile de mai sus, mi-am amintit de Iosia, împăratul lui Iuda. În 2 Împăraţi 23:25 ni se spune despre el că a fost foarte riguros în tot ceea ce a întreprins.
Este de dorit ca şi în cele spirituale să fim la fel de pasionaţi şi de exigenţi cu noi în alergarea noastră. Răsplătirea – fericirea noastră (veşnică) atârnă în mare parte de noi.
[1] „Cine cugetă la Cuvântul Domnului găseşte fericirea, şi cine se încrede în Domnul este fericit.”
Acesta este o dilemă cu care m-am frământat deseori uitându-mă în viața mea și în jurul meu. Matthew Henry a oferit o explicație plauzibilă acestei dileme: “Necredincioșii își exteriorizează bucuria falsă, în timp ce credincioșii își ascund adevărata bucurie”.
De ce unii ar pretinde că sunt fericiți? De dragul popularității. Iar unii de groaza anturajului care forțează să fie pusă o față zâmbitoare și fericită! Alții pretind că sunt fericiți într-o încercare de a acoperi realitatea îngrozitoare și catastrofală. Deciziile proaste, familiile ruinate, relațiile fisurate, sufletele goale, toate se uită cu o petrecere și o muzică reușită. Ce iluzii! Ce amăgire!
Nu este mai bine să renunți la iluzii și să găsești adevărata fericire?
Fericirea veritabilă este găsită în Domnul Isus. Poți să fii pierdut în lumea asta și chiar să fii fericit o vreme. Fericirea lumii este o atitudine de satisfacere bazată pe circumstanțele prezente.
Fericirea veritabilă, durabilă, este steagul arborat pe castelul vieții atunci când Regele Isus este prezent!
“Cât pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu: pe Domnul Dumnezeu Îl fac locul meu de adăpost, ca să povestesc toate lucrările Lui.” ( Ps. 73:28 )
Revista “Anotimpuri” – Anul I, Nr. 1, primăvară 2014
– Fă-ţi timp! –
Din cuprins:
Timpul este unul dintre cadourile lui Dumnezeu pentru noi. Fiecare avem parte de aceeaşi porţie. Ne confruntăm fiecare însă cu o criză: fiind înşelaţi de Cel rău, nu suntem atenţi şi ne vindem timpul pe lucruri neimportante. Rămânem apoi fără el chiar atunci când am avea cel mai mult nevoie de timp.
Antidotul acestei crize este prescris cel mai bine de către apostolul Pavel în scrisoarea lui către efeseni: “Luaţi seama deci să umblaţi cu băgare de seamă, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi. Răscumpăraţi vremea căci zilele sunt rele. De aceea nu fiţi nepricepuţi, ci înţelegeţi care este voia Domnului.” (Efeseni 5:15-17)
Cum să răscumpărăm timpul? Cum să umblăm cu băgare de seamă? Iată câteva sugestii:
Foloseşte fiecare ocazie pe care o ai ca să te apropii mai mult de Dumnezeu. Stăruieşte asupra Cuvântului la timp şi nelatimp. Roagă-te închis în cămăruţă uitând pentru o vreme de timp.
Fii punctual la întâlnirea cu oportunităţile. Unii dintre noi suntem veşnic întârâiaţi pe peronul vieţii. Vedem mult prea des doar luminiţele din spatele ultimului vagon al şansei deja ratate.
Atenţie la vorbire. David, în Psalmul 39, a cerut Domnului să-i arate cât este de trecător şi care este măsura zilelor lui. Când a primit răspunsl, David a amuţit. Apoi a luat hotărârea sa-şi pună frâu gurii. Oare de ce? Nu merită murdărit timpul cu otrava cuvintelor fără de rost.
Ne întoarcem la provocarea apostolului Pavel. Să trăim înţelept! Să nu ne irosim timpul! Să înţelegem voia Domnului şi să o trăim până la capăt. Fă-ţi timp!
Voi începe cu o întrebare: Care este anotimpul vostru preferat? Probabil că unii dintre voi vor zice “îmi place vara, pentru că este cald”, alţii vor zice că le place iarna pentru că este frig şi este totul alb, curat… sau toamna, pentru foşnetul frunzelor sub picioare. Mie îmi place anotimpul cunoaşterii şi întâlnirii cu Dumnezeu şi, da, s-a întâmplat într-o primăvară! Chiar de ziua mea … pîna anul trecut sărbătoream ziua de naştere, însă de acum în fiecare an pe 28 aprilie voi retrăi sentimentul naşterii din nou, slăvind pe Domnul.
Noi ca oameni ne propunem şi ne creăm nişte scopuri în viaţă, iar după ce le obţinem realizăm că nu ne împlinesc şi nu ne aduc fericirea. În această căutare am ajuns eu la momentul întâlnirii personale cu Dumnezeu, El era răspunsul căutării mele!
Moment de nedescris, greu de explicat, plin de emoţii; însă asemeni pământului uscat, setos după apă şi în sufletul meu creşte dorinţa şi setea de a cunoaşte voia şi Cuvântul lui Dumnezeu. Încet, încet realizez cât de puţin am ştiut şi cât de puţine lucruri îmi erau descoperite: cunoaştere în necunoaştere!
“Să cunoaştem, să căutăm să cunoaştem pe Domnul! Căci El se iveşte ca zorile dimineţii şi va veni la noi ca o ploaie, ca ploaia de primăvară care udă pământul!”Osea 6:3
Cine poate opri soarele să răsară şi cine poate să împiedice lumina să inunde totul în jurul nostru?! E drept că putem avea ochelari care sa filtreze lumina sau putem fi orbi, orbiţi de eul nostru, putem să ne creăm un sistem solar propriu şi să ne punem pe noi înşine în centru. Total greşit, ce scurtă e căderea! Esenţial este ce anume credem, dacă este bine sau rău. Şi de unde ştim ce este bine? Aici sunt incluse viaţa, trăirea, faptele care au drept călăuză şi model pe Fiul prea iubit al lui Dumnezeu. Soluţia la probleme constă în cine este în centrul sistemului nostru sufletesc, iar eu l-am ales pe Domnul Isus. Astfel Dragostea lui Dumnezeu este fără hotar şi nu cunoaşte limite pentru a ne străpunge, transforma şi a ne desăvârşi pe calea mântuirii noastre.
În bunătatea sa El priveşte, are răbdare şi aşteaptă proşternerea noastră; putem învăţa de la un fir de iarbă uscat ce aşteaptă în smerenie picurii de ploaie. Asemeni acelui fir de iarbă uscat suntem şi noi, împovăraţi de griji, de păcate, de oboseală, de boli. Dar în curând vine ploaia de primăvară şi spală praful, udă pământul şi totul înverzeşte , apoi înfloreşte şi sămânţa încolţeşte. Totul este realizat de ploaia mult-aşteptată!
“Ca ploaia sa curgă învăţăturile mele, ca roua să cadă cuvântul meu, ca ploaia repede pe verdeaţă, ca picăturile de ploaie pe iarbă!” Deut 32:2
Prin trăirea şi împlinirea Cuvântului ne curăţăm de cele vechi, îndreptându-ne în mod sigur pe calea de sfinţire plăcută Tatălui Nostru. El care se îngrijeşte de acel firicel de iarbă, cum nu se va îngriji de copiii săi!?
Îndemnul meu pentru voi? Cereţi şi credeţi. Domnul prin harul său îşi va revărsa ploaia de binecuvântări peste noi, aducând astfel la împlinire planul Său pentru fiecare dintre noi.
V-aţi gândit la întrebarea asta? O întrebare la care răspundem în fiecare zi. Eu şi voi – răspundem… trăind. Ce-i de făcut atunci când nu sunt în încercare, nu trec prin suferinţă ori prin valea umbrei morţii, căci Domnul, în bunătatea Sa mă ocroteşte, când „pur şi simplu” nu duc lipsă de niciun bine?
Trăim vremuri de Har, vremuri binecuvântate de propăşire, pe care adeseori le percepem ca fiind obişnuite, normale; avem parte de zile, luni şi ani în care Tatăl Creator revarsă asupra noastră sănătate, călăuzire spirituală şi spor în lucrul mâinilor noastre. Ne trezim dis-de-dimineaţă, si ne începem ziua alături de cei dragi, îi îngrijm pe rând pe cei din casele noastre, ne bucurăm de aprecierea lor, şi-i pregătim cu grijă pentru activitatea zilnică. Mi-a hărăzit Bunul Dumnezeu să muncesc – pentru o vreme, într-un loc plăcut, şi după ce îmi împlinesc slujba aşa cum ştiu eu mai bine, mă reîntorc la cei dragi ai mei care mă aşteaptă… ce poate fi mai plăcut decât să ajungi acasă şi să auzi: ”Ce bine că ai venit, mami, te-aşteptam…!” Cred că şi-n vremuri ca acestea, Dumnezeu aşteaptă răbdător un răspuns din partea mea.
Răspunsul meu bun ar fi să conştientizez în zorii fiecărei zile că Dumnezeu mă binecuvântează cu viaţă, să trec uşor peste orice durere sau neplăcere, să inspir aerul proaspăt de primăvară si să mă bucur, realmente să mă bucur de lumina unei zile noi; aş putea să îi mai privesc o clipă pe cei dragi – mari sau mici, care încă mai dorm, şi să-I mulţumesc Domnului în rugăciune pentru fiecare în parte; aş putea să-i amintesc în rugăciune pe copiii care nu (mai) au părinţi, sau pe părinţii care nu (mai) au copii, şi să constat cât de binecuvântată sunt! Şi-aş putea să mă bucur de casa în care locuiesc, să încetez a mă plânge de unele neajunsuri, chiar să fredonez o cântare, lăudându-L pe Domnul care ne-a mai ocrotit încă o noapte. La masa de dimineaţă aş putea să mulţumesc şi pentru o bucată mai mică de pâine, fără să remarc lipsa vreunor delicatese de pe masa noastră, căci „Mai bine o bucată de pâine uscată, cu pace, decât o casă plină de cărnuri, cu ceartă! Prov.17:1.
Apoi, ajunsă la locul de muncă, aş putea să nu fac nici un comentariu nepotrivit la adresa colegilor, a şefilor ori a “guvernanţilor răi”, ci aş putea să mă rog pentru ei şi să încerc să fiu eu modelul de om pe care îl aştept din partea lor. Aş putea să-mi amintesc de vremurile când eram în căutarea unei slujbe, să mă bucur de locul în care Dumnezeu m-a aşezat pentru o vreme, şi chiar să-mi exprim bucuria muncind cât mai bine. La întoarcere acasă, după o zi în care – consider eu, mi-am câştigat traiul “cu sudoarea frunţii”, ar trebui sa-mi schimb gândirea, căci stă scris: “Degeaba vă sculaţi de dimineaţă şi vă culcaţi târziu, ca să mâncaţi o pâine câştigată cu durere; căci preaiubiţilor Lui El le dă pâine ca în somn” Psalm127:2. Ar trebui să înţeleg că nu am nici un merit, că El este Cel care mă hrăneşte şi că trebuie doar să mă încred în El şi-apoi să-mi împlinesc partea mea, pentru a avea un trai îmbelşugat. Dacă nu înţeleg asta, zadarnică îmi este truda, şi vremea-i irosită.
Ştiu că voi da socoteală de fiecare zi când trebuia să fiu încrezătoare în El, dar am ales să mă îngrijorez; de fiecare moment de nemulţumire din viaţă, de fiecare dată când m-am plâns de cei din jur, uitând că-i scris: ”fiecare să se plângă mai bine de păcatele lui” Plângeri 3:42. Voi da socoteală de fiecare zi în care Creatorul Universului m-a aşteptat răbdător pe o bancă la biserică, iar eu – mult mai ocupată decât a intenţionat El vreodată să fiu – n-am putut sa vin la întâlnirea cu El; de toate faptele bune pe care le-aş fi putut face şi pe care El le-a pregătit ca să umblu în ele, când eu m-am limitat doar la intenţiile mele bune, pavând cu ele cărarea unei vieţi irosite…. Timpul nostru pe pamânt se scurtează cu fiecare zi, iar clipele irosite se duc, şi cu toţii vom da socoteală pentru ele, la fel cum vom da socoteală “de orice cuvânt nefolositor pe care-l vom fi rostit” Matei 12:36. Voi regreta, cu siguranţă, vremurile acestea de Har când las să treacă zile şi ani fără să trăiesc cu-adevărat, doar … existând, din rutină, adesea nemulţumită şi mereu în aşteptarea acelui altceva, ceva mai bun, mai interesant, mai mult…
“Tot ceea ce nu este veşnic, este veşnic inutil” spunea C.S. Lewis. Dacă ar fi să ne modelăm viaţa după principiul acesta, imaginaţi-vă câte schimbări radicale ar avea loc în traiul nostru în activitatea zilnică! Îmi vin mereu în minte sfaturile pe care le dau copiilor mei, despre cum să trăiască viaţa aceasta fără să irosească timpul, cum să-şi (re)stabilească priorităţile, să nu investească efort în lucruri care nu contează; îi sfătuiesc mai ales să nu neglijeze lucrurile cu adevărat importante pentru cele urgente. Constat uneori că eu însămi nu-mi urmez sfaturile. Grav! Mă străduiesc să nu uit că înainte de a-mi auzi bunele poveţe, copiii mei, sau colegii, vecinii, îmi văd faptele, iar exemplul personal este cel mai bun dascăl.
Scriu aceste rânduri sub impresia a două dintre evenimentele începutului de an. Am să încep în ordine inversă din punct de vedere cronologic.
În data de 17.02.2014 am aflat că cel care a fost fratele Doru Popa, un apropiat al bisericii noastre şi un bun colaborator şi sfătuitor la vreme de nevoie a fost chemat în veşnicie. Vestea aceasta m-a luat prin surprindere, şi cred că acelaşi lucru s-a întâmplat cu toţi cei care au aflat-o, indiferent de locul unde trăiesc şi aş spune chiar de religia din care fac parte şi l-au cunoscut. Am intrat imediat pe internet pentru a afla detaliile legate de trecerea dumnealui în veşnicii şi am găsit următoarele informaţii referitoare la ultimele ore din viaţa lui: ”Dorel Popa, pastor baptist, a susţinut duminică o predică la biserica din Ususău. Potrivit martorilor, predica susţinută a fost una de excepţie…”; Dumnica dimineaţa slujise biserica Maranata din Arad. Dumnezeu este cel care a hotărât să-l cheme acasă pe fratele Doru, într-o zi pe care acesta I-a dăruit-o în totalitate.
În urmă cu aproape o lună (20.01.2014), o altă tragedie a ţinut capul de afiş al mass mediei din România: moartea tragică a pilotului Adrian Iovan şi a studentei la medicină Aura Ion, în timp ce se aflau într-o misiune umanitară împreună cu alţi cinci doctori. Sigur că nu este rolul şi rostul acestui articol de a dezbate detaliile accidentului, dar este un amănunt foarte interesant care nu a fost relatat decât în treacăt: un citat scris de Aura Ion pe una din reţelele de socializare: ”The trouble is you think you have time”, care tradus înseamnă : Problema este că tu crezi că ai timp. Este atât de comună această atitudine pentru noi. Aproape în fiecare zi ne confruntăm cu ea fie amânând noi lucruri pe care ar trebui să le facem, fie amânându-ne alţii pe noi. Eu aş pune un accent pe afirmaţia Aurei: Problema este că tu crezi că ai timp. Oare Dumnezeu ce spune despre aceasta?
Am ales din Cuvântul lui Dumnezeu trei exemple; două dintre ele vorbesc despre amânarea luării unei decizii, iar celălalt exemplu vorbeşte despre o decizie luată imediat.
Primul dintre ele este relatat în Exodul, cap. 8:8-10. Deşi Dumnezeu pedepsise pe faraon şi pe toţi slujitorii săi umplând întreg Egiptul de broaşte din cauza împietririi inimii lui faraon, când acesta este întrebat de Moise când să se roage pentru el, faraon răspunde ”Mâine”. Probabil că încă faraon nu era convins că ceea ce i se întâmplă vine de la Dumnezeu şi credea că până a doua zi va găsi mijlocul de ieşire din criză. Bineînţeles că faraon nu reuşeşte să scape de broaşte decât atunci când Moise s-a rugat pentru el. Cu această ocazie faraon a învăţat că singura soluţie în vreme de criză este rugăciunea imediată, astfel că atunci când se confruntă cu celelalte urgii, el le cere lui Moise şi Aron să se roage pentru el imediat. Totuşi, ceea ce nu a învăţat el, era că trebuia să asculte de Dumnezeu înainte de a ”experimenta” pedeapsa. Dacă veţi citi cu puţină atenţie relatarea urgiilor, veţi vedea îndurarea lui Dumnezeu arătată chiar faţă de acest om şi de slujitorii lui, chiar dacă aceştia îi chinuiau pe evrei şi se împotriveau lui Dumnezeu: de fiecare dată când una dintre urgii ducea la decesul animalelor sau chiar al oamenilor, Dumnezeu acorda timp pentru schimbarea atitudinii; pedepsele urmau fie a doua zi, fie în noaptea următoare. Acest fapt nu trebuie să ne facă să amânăm ascultarea noastră de Dumnezeu, ci trebuie să ne conducă la o recunoştinţă profundă faţă de mila, îndurarea şi iubirea Lui.
Un alt exemplu asemănător îl găsim în Luca 12:13-21. Aici Domnul Isus povesteşte despre un om a cărui ţarină rodise foarte mult şi care îşi făcea planuri pentru mulţi ani de atunci înainte. Şi chiar dacă Dumnezeu nu este de acord cu modul de gândire pe care îl avea acel om bogat (El îl numeşte ”nebun”), totuşi îi acordă timp pentru schimbarea atitudinii. Dumnezeu te iubeşte atât de mult încât chiar fiind dezamăgit de unele decizii greşite pe care le iei, El îţi acordă har (timp) pentru a le schimba şi a le pune în concordanţă cu voia Lui. Ceea ce nu ştii este cât de mult ţine harul Său. Uneori o amânare de câteva ore sau zile nu pare atât de lungă, dar oare chiar aşa să fie? Revin cu accidentul aviatic de care vorbeam la început. Toată opinia publică a fost oripilată de dezordinea în care s-a acţionat, dezordine ce a dus la descoperirea târzie a avionului şi a victimelor: acestea au fost găsite după aproximativ şase ore! Chiar dacă în viaţa de zi cu zi şase ore nu par a însemna foarte mult, în acest caz, au fost suficiente pentru a duce la moartea a două persone (Aura Ion a fost găsită cu lacrimile îngheţate pe faţă!).
De ce pentru luarea unei decizii de care atârnă veşnicia ezităm ani în şir şi suntem convinşi că avem timp suficient pentru a ne dedica întru totul lui Dumnezeu? Sunt atâtea persone care vin la biserică de ani de zile şi poate de aceea s-au obişnuit atât de mult cu ceea ce se întâmplă la biserică încât uită cât de importantă este relaţia lor cu Dumnezeu.
Ce înseamnă luarea unei decizii la timpul potrivit, fără amânare? Acesta este al treilea exemplu din Cuvântul lui Dumnezeu. Este vorba despre împăratul Ezechia care, fiind înştiinţat de proorocul Isaia asupra morţii sale iminente, se roagă lui Dumnezeu imediat. Găsim această întâmplare atât în 2 Împăraţi 20:1-11 cât şi în Isaia 38:1-22. În ambele texte se vede urgenţa cu care acţionează Ezechia: imediat el se roagă lui Dumnezeu, care îi răspunde tot prin proorocul Isaia. În textul din 2 Împăraţi 20:4 ne este precizat faptul că Isaia încă nu ajunsese în curtea din mijloc până când Dumnezeu răspunde rugăciunii lui Ezechia. Ezechia a decis că pentru el şi viaţa lui orice amânare are consecinţe dramatice.
Cuvântul lui Dumnezeu este atât de categoric şi tranşant în legătură cu timpul. Acest Cuvânt stabileşte două coordonate pentru timp: astăzi şi veşnicia. Tot ceea ce trebuie să faci este la timpul prezent (astăzi) iar apoi urmează vremea răsplăţii pentru ce ai făcut (sau nu ai făcut) astăzi: veşnicia. Cred că suntem cu toţii de acord că există două zile pe an în care nu putem face nimic: una este Ieri şi cealaltă este Mâine. Atunci ce ne rămâne de făcut este să ne rugăm asemenea lui Moise: ”Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă” (Psalmul 90:12). În Evrei 3:7,8 Pavel îndeamnă la ascultare de Duhul Sfânt care spune ”astăzi dacă auziţi glasul Lui nu vă împietriţi inimile…”
„Prin timpul care vine şi se duce,
Am fi doar enigmatici călători
De n-ar fi fost o Golgota şi-o cruce
Și Ziua-ntâi cu-a Învierii zori.” (Petru Dugulescu)
Mă pricep un pic la făcut mâncare, zic eu, şi îmi place să diversific şi să încerc lucruri noi, dar la prăjituri… nu prea. Am câteva lucruri simple pe care le ştiu face şi sunt sigură pe mine, dar de câte ori încerc ceva nou în domeniul dulciurilor, după vreo reţetă luată de pe internet sau primită pe o foaie scrisă cu pixul de la cineva, ba chiar şi din caietul vechi al mamei mele, se întâmplă cam acelaşi rezultat, prăjitura nu iese aşa cum ar trebui, sau aşa cum se spune în reţetă sau măcar cum mi-aş dori eu. Nu e nici de aruncat la gunoi, dar nici de dat la musafiri, mă înţelegeţi voi ce vreau să spun…
Oare nu mi se întâmplă aşa şi în domeniul celor de sus, când vreau să trăiesc aşa cum îmi spune Biblia şi nu reuşesc? Ce se întîmplă? Ce anume nu funcţionează bine? Ce am greşit?
Dacă e să stăm să analizăm logic, nu sunt decat câteva lucruri care se pot întâmpla şi influenţa rezultatul final.
Noi oamenii, sau cel puţin eu, de cele mai multe ori mă grăbesc, şi parcă aş vrea să o iau înaintea lui Dumnezeu, cred că sunt pregătită când El zice că nu încă, sau mai vreau să zăbovesc când El zice că tocmai a sunat ceasul şi trebuie să deschid cuptorul. Dar timpul Lui este întotdeauna perfect, chiar dacă eu nu-l înţeleg. Dacă am încredere în El, nu mă va lăsa să mă „coc” în cuptorul lui prea mult, aşa încât să mă ard. El care programează tot Cosmosul, are aceeaşi precizie şi când vine vorba de noi. El vrea să se bucure de mine şi de tine, de aceea ne va aloca timpul cel mai potrivit pentru a ne face să fim aşa cum vrea El. Şi în reţeta aceasta trebuie să am încredere.
Pentru ce să-mi fac timp pentru aşa ceva? Când toţi caută profitul, ce voi obţine eu în schimb? La ce-mi ajută un moment, o zi, sau toată viaţa, pocăinţa? La ce-mi foloseşte să am sintagma de “pocăit”? Oare pocăinţa mea este una veritabilă? Întrebări pertinente pe care cel puţin o data în viaţă poate ni le-am pus.
Aş vrea să afirm că pocăinţa începe în mintea ta, continuă în inima ta şi se exteriorizează în trupul tău. Dacă acest proces se desfăşoară în prezenţa lui Dumnezeu, pocăinţa ta va fi primită iar tu vei fi mântuit, începând de acum şi pâna în veşnicie.
Răspunsuri din Biblie la o întrebare care ni se pune des: „De ce să ne pocăim?” Ca să ni se şteargă păcatele (David); ca să vină vremuri de înviorare (Israel); ca să ni se schimbe viaţa (Zacheu); ca să trăim cu impact (Iacov); ca să împlinim scopul divin; ca să producem sărbătoare în cer; pentru că este porunca lui Dumnezeu (F.Ap.17.30-31); pentru că este absolut necesară pentru mântuire (Luca 13.3.5); pentru că este dorinţa lui Dumnezeu (2 Petru 3.9).
Înţeleptul Solomon, inspirat de Duhul Sfânt, spune: ”Toate (lucrurile) îşi au vremea (timpul) lor”. (Eclesiastul 3:1-8) Citind pasajul din Eclesiatul 3:1-8 remarcăm că înţeleptul pune în contrast diferite etape, timpuri ale trăirilor, aspecte ale vieţii asupra cărora trebuie să medităm. Dumnezeu în providenţa sa divină a hotărât un timp al pocăinţei, un timp al întoarcerii omului la poziţia de glorie şi în prezenţa lui Dumnezeu pentru care a fost creat şi de unde a căzut datorită neascultării, păcatului, răzvrătirii. O pocăinţă veritabilă are trei aspecte distincte.
Prima etapă (primul timp) este cea a Recunoşterii, a Identificării, a Conştientizării prezenţei păcatului (a răzvrătirii, a neascultării). Timpul acesta este un timp al lucrării Duhului Sfant în duhul omului. Duhul Sfânt convinge omul de păcat. Este un timp al “venirii în fire”, al conştientizării că suntem departe de Dumnezeu, în absenţa oportunităţilor din preajma Tatălui, un timp al trezirii dorinţei revenirii în părtăşia casei divine, a casei binecuvântate, a casei dragostei.
A doua etapă (al doilea timp) este cea a Regretului. Regretul vine în urma cântăririi faptelor, trăirilor divine. Expresia cea mai grăitoare a regretului exprimat pe paginile Sfintelori Scripturi este Ps 51. Impăratul David strigă către Domnul din toată inima după iertare, îndurare, recunoscând şi regretând trecutul în păcat şi fărădelege.
A treia etapa (al treilea timp) este cea a Renunţării. Pocăinţa nu este veritabilă dacă nu este însoţită şi de renunţare. Sunt mulţi cei care recunosc că au păcătuit, dar nu sunt gata să renunţe pentru totdeauna la păcat. În pilda fiului risipitor fiul cel tânar a renunţat la viaţa trăită departe de casa părintească şi s-a întors acasa.
Întotdeauna „astăzi” este timpul potrivit ca să Recunoşti, să Regreţi şi să Renunţi la viaţa ta murdară. Dumnezeu cheamă cu blândeţe şi cu dragoste. Poţi veni chiar acum la cel ce poate să-ţi dea eliberarea, pacea şi bucuria pe care inima ta le doreşte. El a pregătit pentru tine un “ospăţ necurmat”. El este gata să plângă pe grumazul tău şi să te sărute cu drag. În prezenţa Lui vei descoperi harul iertator, bucuria cerească şi dragostea eternă. Dacă există un timp special pentru pocăinţă, el este astăzi.
Când eram la vârsta copilăriei, aveam un unchi care locuia în alt sat. Ca să ajungem la el trebuia să traversăm un cimitir, mergând pe o anumită cărare. Nu mai ţin minte toate detaliile acelui drum, însă îmi amintesc un lucru care m-a impresionat şi la care m-am gândit mereu cu mintea mea de copil. Era o afirmaţie pe care am citit-o pe crucea unui mormânt şi avertiza: Călătorule, când vei trece, stai o clipă şi gândeşte: Ce eşti am fost, ce sunt vei fi! La acea vreme m-a înfiorat ceea ce am citit şi când treceam prin acel loc mă apuca frica şi fugeam printre morminte, să ies din cimitir cât mai repede. Dar cuvintele au rămas în inima mea până în ziua de azi.
Mai târziu am înţeles cu adevărat semnificaţia acestor cuvinte şi de multe ori m-am gândit …la ceea ce spune Eclesiastul, că: „Toate îşi au vremea lor şi ceasul lor!”Au trecut mulţi ani de atunci şi uitându-mă în urma paşilor, în călătoria vieţii mele, îmi dau seama că, într-adevăr anii au zburat şi lucrurile care de fapt contează, sunt doar cele pe care le-am făcut pentru Domnul, restul este doar existenţă. Avem multe experienţe cu Dumnezeu, cu cei de lângă noi, dar ceea ce este caracteristic tuturor lucrurilor, este aspectul ciclic al vremurilor care se repetă.
„Ce este a mai fost şi ce va fi a mai fost.”Dumnezeu ne-a dat fiecăruia trăiri specifice formării noastre, care eu cred că sunt de folos celor ce vin în urma noastră. Este interesant cum ceea ce a fost valabil pentru generaţiile de acum 2000 de ani, este la fel de valabil pentru noi, totul se repetă, se schimbă doar oamenii şi unele circumstanţe. Putem compara trecerea prin schimbările vieţii acesteia cu schimbările anotimpurilor. Cei friguroşi ar vrea să fie mai multă căldură, cei călduroşi preferă frigul, dar toţi trebuie să suporte fiecare tip de vreme, indiferent ce simt şi trebuie să treacă prin fiecare anotimp.
Aşa este de exemplu cu necazul, când sufletul îngheaţă de durere şi cei de lângă noi sunt oameni care fug de frigul emanat de gheaţa durerii în loc să o topească cu căldura iubirii, a înţelegerii şi a răbdării. Sau când vine încercarea şi cuptorul este încins, iar cei care ar trebui să mai răcorească puţin sufletul celui încercat, se ascund, fără să se gândească la faptul că, poate mâine îi vor lua locul. Vremea trece, vremea vine, şi inevitabil toţi trecem prin gheaţa iernii, ori primăvara, vara, sau toamna sufletelor noastre. Putem să facem trecerea mai frumoasă, stând unii lângă alţii, fie pentru a ne încălzi sau răcori, fie pentru a ne bucura de frumuseţea florilor şi a mirosului de primăvară, ori pentru a culege roadele gustoase ale unităţii, dragostei şi bucuriei.
Când cei dragi sunt în jurul tău şi te bucuri de realizările acestei vieţi este uşor să fii vesel, bucuros, dar acelaşi lucru devine greu când eşti singur iar prezentul este altfel decât ţi-ai fi putut imagina. Noi putem fi o familie pentru cei părăsiţi, bolnavi sau lipsiţi de dragoste. Sunt anumite situaţii de viaţă care copleşesc şi iau puterea de rezistenţă, când unele persoane ar putea găsi multe motive să se oprească, să plîngă şi să dispere, dar totuşi nu o fac… pentru că au ales să meargă până la capăt cu Domnul vieţii lor şi să-şi ducă crucea cu demnitate, având lângă ei persoane care îi iubesc şi-i susţin pentru a rezista.
Cei care nu au pe nimeni au un duşman puternic şi permanent, şi anume singurătatea, iar timpul pentru ei trece greu. Singurătatea este prezentă peste tot: acasă, la biserică şi oriunde mergi. Sufletele acestea se simt singure, mângâiate doar de Dumnezeu, chiar dacă poate au lume multă în jurul lor. A fost şi pentru ei o vreme când nu au fost singuri, când au avut familie, prieteni, dar viaţa i-a pus în faţa schimbărilor necruţătoare şi nu au avut timp să realizeze decât mai târziu că trebuie să accepte singurătatea ca pe o binecuvântare şi nu ca pe o pedeapsă.
Nu suntem creaţi să fim singuri. Deşi avem nevoie de libertate, totuşi cu toţii ne dorim să fim iubiţi acceptaţi şi încurajaţi. Timpul trece şi viaţa ni se schimbă, fie că vrem, fie că nu. Uneori nu conştientizăm că trebuie să fim recunoscători persoanelor din viaţa noastră care în diferite perioade au fost acolo şi ne-au ajutat să traversăm acea grea porţiune de drum.
De aceea, pentru că “El face orice lucru frumos la vremea lui”, să încercăm să simţim „anotimpul” fiecărui suflet, făcând traversarea mai uşoară şi gândindu-ne că Dumnezeu aduce înapoi ce a trecut şi e posibil ca noi să fim printre cei care o iau de la capăt având nevoie de ajutor. Deci, ca unii care ştim că Dumnezeu face lucrurile frumoase la vremea lor, să nu ne îngrijorăm când ele NU SUNT sau nu se întâmplă cum vrem noi. Înseamnă că nu le-a venit Anotimpul Potrivit. Să avem încredere în Cel care a Măsurat Vremea Potrivită înainte să ne-o trimită şi să fim un motiv de încurajare pentru alţii care vor experimenta aşteptarea mai târziu decât noi, arătându-le modul în care pot trece biruitori, pentru că nimic nu e nou sub soare, doar că este nevoie de timp pentru ca schimbările să se întâmple şi de credinţă ca să le primim atunci când vin.
Indiferent ce provocări avem acum, sau cât timp mai avem de aşteptat pentru împlinirea anumitor cereri şi dorinţe, important este felul în care alegem să le facem faţă şi urma paşilor pe care o lăsăm ca mărturie a schimbării în timp, pentru cei care vin după noi. Să acceptăm trecutul, prezentul din viaţa noastră, care pregăteşte venirea unui nou anotimp şi anume viitorul. Suntem pregătiţi să păşim în el?
Fluviul imens ce curge neîncetat şi care duce cu el evenimentele din viaţa noastră, timpul are o singură direcţie şi este ireversibil. El este măsura lui Dumnezeu pentru tot ce este trecător şi prin el Dumnezeu măsoară transformarea întregii materii. Pentru noi oamenii de pe pămant, timpul este o măsură a călătoriei noastre terestre şi în timp noi parcurgem orice eveniment de pe această planetă. Trebuie să reţinem că timpul ne forţează la anumite situaţii pe care nu le mai putem schimba. Orice faptă pe care ai făcut-o nu mai poate fi anulată, nici modificată. Nu poţi să experimentezi acelaşi eveniment de două ori. Fiecare “celulă” a timpului este umplută cu evenimentul pe care îl oferi în succesiunea lui şi atât. Regretele nu pot schimba nimic.
Resursele temporale au următoarele caracteristici: timpul este o resursă limitată la modul absolut; el nu poate fi extras şi nici produs; orice activitate este consumatoare de timp, iar deficitul de timp nu poate fi compensat sau substituit cu alte resurse; timpul este o resursă cu o dinamică unidirecţională; el se consumă ireversibil şi într-un singur sens; nu poate fi depozitat, conservat sau recuperat. Orice activitate este consumatoare de timp; timpul apare simultan ca nevoie şi ca resursă; ca nevoie: în raport cu nevoia de timp toate activităţile sunt concurente, astfel încât utilizarea timpului pentru o activitate le privează pe celelalte de resurse; consumul de timp nu poate fi oprit sau suspendat; timpul ori este folosit în mod raţional şi eficient ori este irosit: -consumul de timp nu este opţional ci obligatoriu; timpul este o resursă cu potenţial variabil; valoarea lui de întrebuinţare este variabilă şi este dependentă de valoarea activităţilor pe care cineva le desfăşoară în unitatea respectivă de timp.
Biblia are un alt cuvânt care exprimă scurgerea evenimentelor în timp. Cuvântul este “vreme”. Se pune mare accent pe neputinţa omului de a schimba un eveniment deja produs. Vremea este un punct în timp, o celulă a timpului, în care ceea ce operezi rămâne pentru totdeauna şi nu se mai poate schimba. De aceea Biblia ne îndeamnă prin apostolul Pavel:”Răscumpăraţi vremea căci zilele sunt rele”(Efeseni 5:16) Adică să consideri timpul ca o investiţie preţioasă şi deloc din abundenţă. Timpul este cel mai delicat element al vieţii pe care trebuie să-l foloseşti cu înţelepciune. Mulţi oameni risipesc timpul. Mai târziu ar avea nevoie de el dar nu mai este valabil pentru ei. Timpul ne masoară instabilitatea noastră în acest univers. Timpul este uşa divină care ne este deschisă să intrăm în veşnicia lui Dumnezeu. Biblia ne învaţă că timpul nu ne este la dispoziţie. De el trebuie să ne agăţăm cumva. Singura clipă în care putem să folosim timpul în favoarea noastră este prezentul. Trecutul nu se mai poate schimba, iar viitorul nu îl cunoaştem. Prezentul este al nostru, şi după cum vă daţi seama este scurt.
Biblia ne îndeamnă să ne apropiem de Dumnezeu când este încă prezent. “Astăzi dacă auziţi glasul Lui nu vă împietriţi inimile!”(Evrei 4:7) Cuvântul “astăzi” exprimă prezentul preţios care este doar o mică particulă a timpului pusă nouă oamenilor la dispoziţie de către Dumnezeu. Încorporaţi în structura timpului nu Dumnezeu “trece de noi” ci noi “trecem” de El. Timpul lucrează pentru noi numai atunci când acceptăm ca Dumnezeu să ne înveţe cum să-l folosim. Când Dumnezeu se apropie de noi atunci este prezentul potrivit şi nu altădată. Dumnezeu ne îndeamnă şi astăzi prin gura proorocului “Căci El zice:”La vremea potrivită te-am ascultat, în ziua mântuirii te-am ajutat. Iată că acum este vremea potrivită, iată că acum este ziua mântuirii.”(2 Cor.6:2) Observăm că vremea potrivită, timpul accesibil pentru noi este “acum”, adică numai şi numai timpul prezent.
Omul şi-a pierdut sensul timpului. Din pricina păcatului omul nu mai are puterea de a cunoaşte vremea potrivită pentru el. Biblia ne spune că a ajuns mai prejos decît animalele. “Chiar şi cocostârcul îşi cunoaşte vremea pe ceruri; turtureaua, rândunica şi cocorul îşi păzesc vremea venirii lor; dar poporul Meu nu cunoaşte Legea Domnului.”(Ieremia 8:7)
Dacă vrei să devii din nou o fiinţă deasupra animalelor, trebuie să ai abilitatea evaluării timpului. Cu tristeţe trebuie să recunoaştem că majoritatea oamenilor sunt tot mai iresponsabili când este vorba de folosirea eficientă a timpului. Omul iroseşte în viaţa sa mult timp preţios. Îţi dai seama de lucrul acesta când este prea târziu şi nu se mai poate face nimic. Un lucru este sigur. Singurul lucru eficient care ţi-a mai rămas să-l faci în prezentul timp accesibil pentru tine este să-L cauţi pe Dumnezeu câtă vreme se poate găsi. Acesta este îndemnul proorocului Osea:”Este vremea să căutaţi pe Domnul, ca să vină şi să vă ploaie mântuire.”(Osea 10:12) Nu fi un ignorant al timpului. Este preţios. Foloseşte-l cu înţelepciune!
Viaţa, ca mai toate lucrurile, e clădită pe etape. Copilăria susţine tinereţea, maturitatea, bătrâneţea, şamd… Fiecare etapă îşi are caracteristicile şi problemele ei dar depinde de noi cum trecem prin fiecare din ele, prin oferta lor. De multe ori auzim expresia „Trece timpul, trecem noi, şi nu ne mai întoarcem înapoi”…şi aşa este: timpul îşi are cursul lui, aşa cum l-a rânduit Dumnezeu.
Este important să ne evaluăm şi să ne folosim timpul corect, mai ales în relaţia pe care o avem cu Dumnezeu. Dar cum să facem lucrul acesta? Poate dacă am şti cât mai avem de trăit…dar poate că nici atunci. Să verificăm, din când în când măcar, cât din timpul nostru îi dăruim Lui, cât trăim pentru El(?) Toate lucrurile sunt pentru El, chiar şi timpul pe care El ni l-a dăruit, ca să i-l dăm înapoi. Oare nu aşa stă scris că „Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile.”
Este bine să ne drămuim în aşa fel timpul încât ajungând la bătrâneţe să nu ne pară rău că nu am trăim mai mult împreună cu Domnul atunci când am putut. Pe măsură ce trece timpul sănătatea noastră se şubrezeşte, bolile se înmulţesc şi alergăm la medici ca să ne facă tot felul de analize medicale, dar tot aşa este necesar să ne facem „analize” privind sănătatea noastră spirituală, să ne evaluăm corect relaţia noastră cu Dumnezeu.
Este important să nu uităm sfaturile înţelepte pe care le ştim, să înlăturăm din inimă orice răutate, orice necaz, să îndepărtăm răul din trupul nostru „căci tinereţea şi zorile vieţii sunt trecătoare.” Şi tot la fel de important e să ne aducem aminte de Dumnezeu în zilele tinereţii „până nu vin zilele cele rele…”
Timpul se perindă pe lângă noi şi o dată cu el unele amintiri se pierd în trecut, iar altele devin mai clare, mai preţioase. Ce bine ar fi ca din mănunchiul amintirilor să le păstrăm doar pe cele frumoase şi de valoare pentru Domnul, iar pe cele triste să le pierdem din memorie.
Cu fiecare clipă ne apropiem tot mai mult de veşnicie, de aceea ar fi bine să fim mai înţelepţi, mai iertători şi mai buni unii cu alţii. Doar aşa vom crea în jurul nostru şi vom lăsa în urma noastră o lume un pic mai bună (la gust).
Şi apropo de gust, aşa cum o gospodină, pentru a face o prăjitură (bună) îşi pregăteşte dinainte tot ce are nevoie, pregăteşte, încălzeşte cuptorul, iar apoi urmează pas cu pas reţeta şi urmăreşte timpul de coacere, tot aşa şi noi trebuie să ne drămuim şi să ne planificăm bine timpul ca nu cumva să constatăm la urmă că am risipit resursele, am muncit degeaba, n-am respectat aşa cum se cuvine etapele vieţii.
Încă din cele mai vechi timpuri, omul a fost preocupat să descopere și să explice lumea înconjuratoare, din care, printr-o materialitate necesară, face parte. Începând cu perioada antichității, filozofia devine interesată ca obiect de studiu, de substanța originară, de materia din care este compus universul. Indiferent de concepțiile științifice și filozofice care au reușit să străbată secolele, astăzi cunoaștem că universul există în trei stări chimice: solid, lichid și gazos. Odată cu prima secundă cosmogonică, apare Timpul, care este atât o coordonată existențială, cât și o materialitate chimică.
Dar ce este Timpul? DEX-ul și Dicționarul Filozofic oferă o explicație, însă irelevantă. De altă parte, fie că vorbim de Platon, Descartes, Newton, B. Pascal, filozofia modernă sau postmodernă, timpul este analizat, observat în efectele lui. El este substanță, materie sau absența materiei? Timpul este înțelegerea interioară, conștientă a unor nuclee, particule de referință pe care le numim secunde. Omul nu cunoaște despre timp decât mijloacele prin care această entitate se exprimă în mod măsurabil (secunde, minute, zile, secole etc.), față de care se raportează subiectiv sau obiectiv. Timpul este asemenea focului, fenomen fizic și dinamic, explicat până la un punct. Dincolo de acest punct, ce este focul? Are culoare, creează mișcare, se poate atinge, însă nu există explicații cu privire la aceste subiect. O trăsătură observabilă, dincolo de natura științifică, este faptul că, atât timpul cât și focul consumă și sunt mijloace de transformare a unei stări într-o altă stare. O casă nouă lasată neîngrijită, în timp, se degradează până la dezintegrare. Viața și pulsul ei este consumată de timp, orice ființă se naște, trăiește, iar apoi se stinge. Supus timpului, chiar și universul îmbătrânește. Atunci când o stea se stinge, timpul a fost cel care i-a curmat strălucirea. Se pare că timpul a fost creat să îndrepte existența spre un scop stabilit încă de la început. Din acest punct de vedere, universul este un ceas enorm care, pe măsură ce a fost creat, a fost pus în mișcare pentru un anumit timp.
Există o formă de reducție fenomenologică, timpul fizic, real, este pus între paranteze, suspendat, iar reziduul este un câmp subiectiv asociat timpului. Omul este aspirat într-o formă de existență denumită ”durată pură!”. Timpul care consumă destinul oamenilor dă naștere unui fenomen asociat denumit ”artă creatoare” sau ”poveste”. Povestea acestui univers a fost scrisă cu mult timp în urmă, într-o Carte veche cu coperți groase și cu file îmbrăcate în ceară, când Duhul lui Dumnezeu se plimba deasupra unui ocean de cleștar. De atunci toate poveștile sunt adunate și scrise în aceasta Carte. Ca în orice poveste, există un timp trecut, al faptelor, însă există și un timp prezent, al relatărilor.
Marele Autor a scris povestea începutului, cu grădina Eden, cu semințiile risipite pe întreg pământul, cu războaiele vitejilor, cu despărțiri de mări și cu taine ascunse, cu potop de ape, cu regi și înțelepți. Fiecare poveste are farmecul ei și cântecul ei. Povestea fiecărui om este scrisă în acestă Carte veche. Împarați și regi care se ridică și alții care se coboară, cu împărății întinse pe tot pamântul. A existat însă o împărăție care conține povestea unei promisiuni, o făgăduință care a străbătut timpul și universul. Punctul culminant al acesteia este povestea unui staul din Betleemul din Iudeea. Fiul lui Iosif și al Mariei a venit să ne spună cea mai măreață poveste. Hristos este povestea în sine, dar și punctul ei culminant. Motivul morții și al resurecției este trăit la intensitate cosmică de Eroul povestirii. Un erou este proiecția în afară a unui popor. Este emanația fizică, materială, suma concepțiilor fundamentale, religioase, filozofice, sociale etc. Din această perspectivă, Hristos este refuzul violent al identificării. Este un anti-erou. Evreii nu s-au identificat cu Hristos, pentru ca faptele Lui și moralitatea Lui nu se regăseau în tiparul concepțiilor lor. A fost așteptat ca un eliberator de sub dominația romană, ca un fel de lider militar. Hristos a instituit un altfel de război, un război cu sinele, eliberarea de sub imperiul păcatului. Eșecul identificării devine o certitudine, Hristos este refuzat. Oferta Lui devine voluntară doar pentru unii. Polisemia existenței lui Hristos este fascinantă și uimitoare. Respins de evrei, Hristos devine eroul neamurilor (creștinilor). El nu este o simplă și pasivă identificare, ci o asumare totală.
Pentru un oarecare erou creștin din ”secolul luminilor”, acest secol dominat de un ecumenism indulgent, resemnarea mioritcă definește destul de clar propriile existențe efemere. Nu suntem decât niște eroi neînsemnați și anonimi, care luptă pentru supraviețuire într-un sistem corupt și degradat. Adevărul poveștilor noastre nu mai răzbate ca o lumină peste secolele viitoare. Curând vom deveni romantici întârziați, postmoderni, având doar reveria trecutului, un anotimp glorios care a izbândit prin luptă, dar care a apus demult. Și chiar dacă timpul ”nu mai are răbdare cu oamenii”, Hristos poate schimba povestea.
Motivul pentru care inventatorii au fost şi sunt rari printre oameni stă în faptul că este greu să inventezi lucruri noi. Oamenii care totuşi reuşesc sunt consideraţi oameni deosebiţi, genii chiar. E greu să inventezi avioane care să zboare cu uşurinţa păsărilor. E greu să copiezi tăria şi elasticitatea firului de păianjen. Când e vorba de inventat şi născocit cele mai rezistente cabluri din lume, spre exemplu, capabile să susţină peste ape poduri imense, e mai simplu să se studieze în detaliu muşchii umani, şi să se încerce construirea a ceva asemănător din materiale diferite, decât să se pornească de la zero.
Sagrada Familia, capodopera arhitecturală din Spania zilelor noastre, pe care se duc să o admire şi să o fotografieze atât de mulţi oameni, acolo în centrul Madridului, reprezintă rezultatul multor ani de studii şi planuri şi foarte mulţi ani de muncă, în încercarea de a construi la scară (puţin mai) mare, din beton, din lemn, sticlă, ceea ce putem admira de multă vreme în florile pe care le avem pe pervazul geamului, în pomul din spatele sau faţa blocului, în frumuseţea arhitecturală a buchetului de flori pe care îl primim sau îl dăruim la o anumită ocazie, frumuseţe pe care în graba şi neatenţia noastră nu reuşim să o observăm, să o admirăm, să ne-o însuşim ca lecţie de viaţă.
Nimic de valoare nu se creează sau realizează fără efort. Şi înainte de efortul practic al paşilor concreţi, trebuie de cele mai multe ori să se depună efortul planificării, al gândului care are capacitatea de a (ne-)o lua înaintea timpului şi de a vizualiza finalul chiar cu mult înaintea începutului.
Vara trecută, urcând în munţii Retezat am întâlnit pe cineva care cobora cu un ditamai rucsac în spate şi cu un ditamai aparatul foto în mână. După dimensiunile obiectivului am ştiut din prima că fotografiile pe care le făcuse sunt de o frumuseţe aparte, şi n-am fost deloc dezamagit când le-am văzut postate pe Internet. Ceaţa sau norii surprinşi între munţii cu creste răsfirate nuanţat, sau răsăritul de soare exact atunci în secundele în care învingea ultimele rămăşiţe ale nopţii. Dar omul cu pricina, în scurta conversaţie avută, zicea că s-a trezit la 3 noaptea, a urcat prin întuneric muntele şi a aşteptat momentele prielnice, lumina şi peisajele pe care eu le-am admirat fără niciun efort. Mi-am zis atunci, ceea ce repet acum în scris: nimic de valoare nu se realizează fără efort.
Efortul de a vizualiza acolo în plan mental rezultatul final, ceea ce vrei să obţii sau să construieşti, este de multe ori mai chinuitor şi mai puţin realizabil decât urcatul muntelui sau căratul cărămizilor. Lumea noastră în ansamblul ei a fost creată de două ori. Înainte ca Dumnezeu să rostească „începutul”, El a făcut în El însuşi un plan veşnic după care toate şi-au căpătat şi îşi capătă fiinţa. Şi lumea fiecăruia dintre noi, în aspectele ei materiale şi spirituale, cu mulţimea succesurilor sau eşecurilor ei, tot de două ori se construieşte. Prima dată acolo în plan mental, în gând, în schiţa şi schema unei dorinţe ce se vrea împlinită, şi abia mai apoi în plan faptic. De multe ori motivul principal pentru care lucrurile nu merg „conform planului” este tocmai faptul că niciodată nu a fost făcut un plan. Nu a fost cunoscută mai dinainte „ţinta” şi astfel nu se poate spune niciodată cu certitudine dacă ea a fost atinsă sau nu.
Administratorul nedrept a fost lăudat, acolo în textul biblic, nu pentru că a fost nedrept în slujba lui, ci pentru că ajuns într-o situaţie limită a lucrat cu înţelepciune, a spus ceea ce nouă ne vine, de foarte multe ori, greu să spunem: „ştiu ce am să fac…!”
Această începere cu gândul la final se regăseşte chiar şi în revista pe care o ţineţi acum în mână, în viziunea pe care Dumnezeu a dat-o păstorului pentru turma lui, în locul şi felul în care vă veţi petrece concediul la vară, în cuvintele pe care le veţi rosti cu bucurie sau cu tristeţe către finalul vieţii. În toate domeniile (materiale, relaţionale, educaţionale, spirituale, culturale, economice, etc.) există regula care, urmând marele şablon al istoriei, ne învaţă că înainte de „întrupare” există „cuvântul.” Ca şi cum am spune că înainte de 2 există 1.
Să începem aşadar, dacă nu am început încă, cu gândul la final, ca să ne bucurăm de două ori.
Iacov 4:14. „… Căci ce este viaţa voastră? Nu sunteţi decât un abur, care se arată puţintel, şi apoi piere…”
Nimic nu-L ia pe Dumnezeu prin surprindere. Totul se mişcă conform unui plan, iar Dumnezeu te vrea şi pe tine în acel plan. Diavolul are şi el un plan pentru lume. Dumnezeu are un plan, şi diavolul are un plan, iar tu va trebui să decizi în care plan te vei încadra.
Scriptura spune că Dumnezeu ne permite să trăim 70 de ani şi uneori dincolo de aceştia. Primii 15 ani sunt consumaţi cu copilăria şi cu adolescenţa timpurie. Douăzeci de ani sunt petrecuţi în pat, iar în ultimii cinci ani limitările fizice încep să ne restrângă activităţile.
Aceasta ne oferă aproximativ 30 de ani în care să trăim ca adulţi. Ne luăm din timp pentru a mânca, pentru a calcula impozitele şi taxele, şi scădem la vreo 15 ani. Acum hai să presupunem că petrecem 7 dintre aceştia uitându-ne la televizor. Aceasta ne reduce la şapte sau opt ani. Timpul nostru este scurt! Timpul pe care- putem investi pentru Dumnezeu în lucruri creative, în a-i atrage pe semenii noştri la Hristos, este scurt!
Rugăciune: „Fiecare oră a fiecărei zile pe care o mai am pe acest pământ, o voi petrece slujindu-te pe Tine, Doamne. Iartă-mi timpul petrecut aşa de multe ori în eforturi şi strădanii neimportante.”
Billy Graham 31 Ianuarie 2014
http://billygraham.org/devotion/use-your-time-wisely/
Revista "Anotimpuri" 